poemul care a inspirat titlul cartii

primavara-poetilor-170.jpg (eu si Angela M , asta primavara, o poza f draga mie)

acum ma desconspir.

intr-o zi i-am spus Angelei Marinescu, poeta si prietena mea, ca imi scot al doilea volum. si m-a rugat sa-i citesc un poem mai recent ca nu ma mai ascultase demult. (noi doua avem un ritual, facem cenacluri telefonice furtunoase). si i-am citit acest poem, care pe atunci (februarie anul asta cred) era cel mai prospat.

mi-a spus ea impresiile… apoi i-am zis de titlu ca nu stiu exact.. ca sa ma mai gandesc…

si atunci ea spune: mie mi-a placut cel mai mult versul ala cu pauza dintre vene….

si din acel moment, magnetic, m-a atras aceasta sintagma… si asa a ramas.

prin urmare, iara poemul, dedicat angelei m. acum cand are nevoie de iubirea mea mai mult decat oricand….

Perlele. Groaza   

Lumina era stinsă. Splaiul Unirii foarte luminat, ca în timpul zilei. Noi oricum nu ştiam dacă e zi sau noapte. Rugina, praful, ochii aveau mereu aceeaşi culoare. Stăteam goi, întinşi în gol, înghiţeam, priveam, răsuflam greu. Nu ştiam dacă e zi sau noapte. Nu le mai aşteptam demult, nu le mai ştiam numele, mirosul sau culoarea părului. Telefonul a sunat în continuu vreo 2 ore, aproape îngrozit de tăcere. Apoi s-a descărcat şi s-a închis. N-a mai sunat niciodată. Nici măcar durerea asta n-o mai aşteptam. * Reclamele pâlpâiau în stradă, aruncau tot felul de umbre pe pereţi. Parcă vedeam nişte pleoape care clipesc peste fereastra, peste pielea noastră. Foarte repede, fără pauză. Cum face un copil îngrozit care nu poate nici să stea treaz, nici să doarmă, şi clipeşte în continuu, de parcă ar visa să fie orb. Acum ştim că lumina ce venea dinspre fereastră ne visa cu ochii deschişi.  Aşa au devenit trupurile noastre fosforescente. 

* Liniştea face şi ea parte din visul camerei noastre. Mă mângâi pe burtă şi îmi spui, ca şi când ai vrea să mă vezi de-adevăratelea: „Noapte bună, iuba. Bună dimineaţa, iuba.” Dar groaza intră, face camera să se clatine. Îi văd chipul fără contur oglindit în lama cuţitului dintre noi. Îl iau de mâner, mă oglindesc în groază, o strâng între pulpe. Lama ei nu taie decât hârtie. Corneele tale sunt roşii de frică, de parcă ai fi fugit de-acasă pentru totdeauna. Eu cred că sunt roşii de dragoste, stai liniştit. Groaza prinde contur între noi. Am pulpele înroşite. E tot linişte şi asta. 

* Când nu mă priveşti nu mai sunt fosforescentă. Devin un obiect de mobilier, iar privirea mea devine o ciornă de poem, pe care eşti tentat să o distrugi pentru că te arată urât şi nesincer. Îţi curge ceva roşu din ochi. Ţi-am mai spus că hârtia nu-ţi îngăduie să priveşti şi în altă parte. * La sfârşit, din câte mi-amintesc,  buzele tale vor pronunţa multe nume de femei. Niciodată pe-al meu. Ai să poţi lua cuţitul dintre noi şi ai să mângâi cu el, încet, ceafa albă a zilei şi ai s-o separi lucid de obrazul nebărbierit al nopţii. Ai să aştepţi din nou. Eu râd când mă gândesc la asta. Oricum n-am să mai sting lumina niciodată. E deja evident.    * Azi sărbătorim ziua femeilor triste şi bogate.  Bem lacrimi, urlete, ciocnim. Bulevardele sunt inundate de singurătatea lor, prinsă ca o pânză de păianjen între lanţurile şi blănurile din jurul grumazului. Şi-au aruncat mai întâi tocurile în Dâmboviţa. Azi umblă pe străzi răvăşite şi scandaloase. Iar dintr-o dată gestul acela care mă înnebuneşte – degetele lor fine tremurând, ochii lor strălucind drăceşte. Şiragul de perle smuls cu frenezie cade ca o ploaie albă, tare, în apă. În aceeaşi Dâmboviţă fără valuri, care înghite în fiecare noapte stârvuri. Perle şi stârvuri. 

* Degetele mele.  Ca şi degetele aurite ale femeilor bogate şi triste. Toate legate într-un şirag de degete fragile, curate care pipăie nefericirea în acelaşi ritm. Dar eu găsesc la capătul ei degetele tale gemene. Descânt nefericirea. Femeile bogate şi triste se scufundă. Doar dragostea face stârvurile să plutească. Râd când îmi amintesc asta. 

* Ai privirea şi teama unui om bolnav, care-şi face mereu analize, care-şi verifică mereu bătăile inimii, pauza dintre vene. Am strâns într-un sertar toate mărgelele şi cerceii de la tine. Am strâns săruturile pe care mi le-ai lăsat pe umeri în şiraguri viu colorate. Acum groaza le poartă în locul meu. Pentru că ai vrut să ştii când e zi şi când e noapte. Pentru că  nu ai crezut îndeajuns. Ai murit. Eşti un şirag de perle. Sunt moartă. Sunt bogată.    

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s