o cronica f amanuntita, f profunda

Home » o cronica f amanuntita, f profunda

02_timpuri_noi_copy151.jpg

am gasit cronica Ritei Chirian, cu bunavointa ei. nu e deloc “neutra” cum imi spunea angela. e transanta si bine face. desi ma taxeaza dur pe alocuri. delectati-va

Iconoclasmul bine temperat

Rita Chirian

E aproape o impietate sa scrii despre iubirea old fashioned – cumva androginica, cumva totalizanta; dragostea trebuie, atunci cand intra in poezie – iar asta e o cutuma a literaturii douamiiste – impregnata de dezabuzare, tavalita prin marasmul cel mai zgomotos si gipsata pe o sexualitate contorsionanta, trebuie sa poarte orgolios stigmatele perditiei sau ale abjectiei.

Poezia Mirunei Vlada a crescut, si-a (mai) atenuat asperitatile… Ea insasi actualiza, intr-un text: „am visat ca sunt o// poeta/ mistica/ intr-o placenta// pornografica“.

Cu atat mai mult, lirica feminina exalta acest segment al eroticii putrefacte, ca si cum nu numai poezia, dar nici iubirea n-ar mai fi posibila dupa Auschwitz. Feminitatea e (re)negata, fiind redusa la functia de catapulta a sensibilitatii primare. Intre Ioana Nicolaie („Cerul din burta“) si Adela Greceanu („Intelegerea drept in inima“), intre metaforizarea excesiv dulceaga si voluta gratioasa si anosta, se intinde o intreaga fauna poetic-feminina a agresivitatii si a neconventionalismelor de tot rangul. Fara a-si fi uitat habitudinile din „Poemextrauterine“, Miruna Vlada, in cel de-al doilea volum de poeme, „Pauza dintre vene“ (Ed. Cartea Romaneasca, 2007), se situeaza diplomat si echidistant intre cele doua extreme. Angoasa, turpitudinea, raul omniprezent, fin du sičcle sunt zidite intr-o erotica decadenta, histrionica, cvasiteatrala. Fara a fi excluse. Daca prin „Poemextrauterine“ Miruna Vlada se inscria in canoanele poeziei grav apoftegmatice, implozive, vorbind ritos despre apocalipse cotidiene, in „Pauza dintre vene“, tonul se edulcoreaza, se tempereaza, se echilibreaza matur. Reflexiile sexuale, „orgasmul livresc“, exhibarea unui eu dilatat si poluat, simularea anticopilariei, discursul pletoric si sintaxa turgescenta, oscilatia nesigura intre prozaic si imponderabil, fascinatia si ostentatia fragilitatii, iradiate de o prestidigitatie autenticista trec intr-un polimorfism fatis: avatarurile Mirunei Vlada sunt si in „Pauza dintre vene“ continuumuri ale simultaneitatii senzoriale – repulsie si exuberanta, voluptate si infamie –, insa „extrauterinitatea“ poeziei este refuzata, morbul este integrat, patologia e acum gest asumat, asimilat deplin. Constienta de sine si de potenta soteriologica a actului confesiv, Miruna Vlada extrage din arhitectura textului accentele friabile sau le converteste in puncte de tensiune. Oximoronica, ea coaguleaza senzatia frusta cu scriitura autoreflexiva, coerenta. Ceea ce-si aroga functia conectiva (si catalizatoare) a textelor din „Pauza dintre vene“ este tocmai tema (ingrata): imaginarul „Pauzei“ pivoteaza in jurul unei figuri masculine, eterate si atemporale, prezenta-absenta fertilizanta, careia i se implora ubicuizarea, luarea in posesie, autarhia („iubesc si daramaturile acestea/ care vin peste mine/ precum fulgii acelei ierni crude/ cu festivaluri de poezie/ premii de popularitate si ranjete/ in care te imploram/ cu degetele de la picioare degerate/ sa iei mana de pe ea si sa o pui/ incet/ pe mine“), fiindca dincolo de aceasta animare virila, realitatea este simulacru si inertie („ce poate fi mai teribil/ decat aceasta zi/ in care rad cu gura cascata/ si nu simt nimic fosnindu-mi in inima// dar simt cum crapa tavanul/ deasupra mea/ si nu ma misc“, subl. a.). „Revenire“, textul care deschide corpul „Pauzei dintre vene“, se constituie in tra(u)ma si pre-text, definind/evaluand si anticipand traiectul erotic: „nu e nevoie sa ne amintim/ ca in orice secunda/ trenul poate deraia/ si limbile noastre pot putrezi“; astfel, versurile Mirunei Vlada sunt engrame ale distantarii si ale apropierii continue dintre barbat si femeie, ale unei discret-pulsatile tensiuni ce dinamiteaza si regenereaza intotdeauna. Organizat pe trei unitati („Pauza. Fara tine.“, „Pauza. Cu tine.“, „Pauza. Inainte de tine“), volumul Mirunei Vlada este un debuseu erotic, cuantificat de posibilitatea existentei celuilalt. Marcata de aceeasi perpetua sincopa/ ezitare („pauza“), reflexia/ imaginea femeii este deformare si mistificare – ea nu capata substanta decat prin raportare la celalalt, iar autoscopia echivaleaza cu depersonalizarea si/sau autoflagelarea: „momentan un fluture in lichid amniotic// o cafea amara si rece/ si o ceasca batrana crapata la buza/ gandindu-te la/ sarcina/ la ridurile femeii de 30 de ani/ ca mugurii primaverii/ in coltul ochilor se spune o cu totul alta poveste/ se scrie un alt calendar/ (…) azi nu mai inaintam/ nici maine/ zile in sir vom sta/ fara sa ne cada nici un fir de par“ sau „imi privesti ca intr-o vitrina / descompunerea ovarelor/ unul prin ochiul drept/ altul prin ochiul stang“. Senzatiile sunt decodate (transcrise) cu luciditatea hipertrofiata a muribunzilor: abandonul este definitiv, concret si proliferant („stau cu mainile legate/ ei ma imbraca in mireasa / cu o rochie de saliva/ durerea de obicei curge/ dar acum s-a intepenit si falfaie usor s…t dar acum vad ca si voi/ un ecran mare/ cu un fluture portocaliu/ in lichid amniotic“). Contaminata de moarte, mitridatizata de proximitatea (sau identitatea) sfarsitului, erotica Mirunei Vlada devine cunoastere („e o senzatie ciudata / sa stii cu exactitate/ ce anume cerseste fiecare/ de la gestul tau“ – „CeDeZ“), dar si gest defensiv ori capitulare: „e aici un teatru al atingerii/ care ma siluieste/ tandretea e o mica ciuperca/ vreau sa ma ating de moarte/ pana ajung la pauza dintre vene“ („Va tasni“). Uitarea livresc-orgasmica, la petite mort este, in acelasi timp, agonie si cautare-cadere: „je veux seulement d’oublier// asa incepe mereu/ imi pun mana intre pulpe/ si gasesc ura scobita/ o scorbura plina de buruieni putrezite/ unde veveritele se sufoca/ gasesc o carare pierduta/ o padure inundata de spaima“. Desigur, gustul incomplet reprimat pentru kitsch-ul poetic, care persista din „Poemextrauterine“, pentru juxtapuneri violent antitetice (nefericite si „obraznice“), pentru ideatie turbionara persista si diminueaza semnificativ valentele obsesional-traumatice ale textului. Dincolo de o certa redundanta a expresiei (care se vrea exhaustiva), exista, insa, invazia de nestavilit a angoasei, hipnotizanta, supradozata, fiindca poetica Mirunei Vlada este construita pe consubstantialitatea extremelor, ca-ntr-o banda a lui Möbius, aceleasi si mereu altele: dragostea nu coaguleaza, ci sfasie pentru a recompune, moartea singura distruge, egalizeaza si pulseaza in obiecte si-n fiinte, gestul se frange la jumatate sau vegeteaza in intentie; e o lume a strigatului, fie el insolent, voluptuos, insurgent sau terifiat. Si, totusi, in anumite secvente se intuieste o doza de manierism, de etalare excesiva a schizoidismului, astfel incat „stiinta“ textuala adera la cabotinaj. Dar „masca“, „teatralitatea“ par a fi fost dintru inceput reflexe: e suficient sa ne amintim un titlu al „Poemextrauterinelor“, pe care il concep(em) numai insotit de gest larg, patetic, „Iubitilor, lasati-ma sa epatez“… Transcriptia biograficului in note acute (psihedelice) nu renunta la lirica umorala, nefiltrata (? nefalsificata, „autentica“), dar lasa loc si unui excedent de naivitati afunctionale, curat balast („ca si cum trupul mi-ar fi ramas in dinti/ ca si cum plamanii ar fi casa iubirii/ si gardurile am fi tot noi/ (…) doneaza-ti acum plamanii bisericii din cartier“ – „Pleura“ sau „mizantropia duce la resemnare duce la bere“ – „Epoca roz“). Poezia Mirunei Vlada a crescut, si-a (mai) atenuat asperitatile. Nu vreau sa spun (inca): poezia Mirunei Vlada s-a imburghezit. Doar ca ea insasi actualiza, intr-un text: „am visat ca sunt o// poeta/ mistica/ intr-o placenta// pornografica“. Definitie subtila, dar tangentiala. Cat despre visele care nu se materializeaza…, poate „Pauza dintre vene“ e doar un interludiu moderat de tandrete, o „pauza“.

Leave a Reply

Your email address will not be published.