poem

Home » poem

161113

Gura Râului

 

liniştea transformă

zăpada în cristale

vântul coboară seara din munţi

ca o turmă de oi negre

gemetele noastre de dragoste

lasă urme adânci

în tencuiala pereţilor

şi de acolo mai departe

prin zăpadă spre râu

par urmele unor animale sălbatice

care ne privesc umbrele

cu milă şi resemnare

 

am băut vin fiert la o femeie din Măgura

am scos din apa unui pârâu

propria noastră copilărie

 

ochii unui lup singuratic

ne-au luminat drumul spre casă

trenul nu va ajunge

niciodată pe aici

poate că brazii sunt mai fericiţi

decât oamenii

poate că noaptea ţurţurii sunt la fel de fierbinţi

ca degetele noastre împreunate

 

farurile maşinilor ne orbesc

ele spun ceva despre

întoarcere

după ce am mers câţiva kilometri

prin frig

ne-am îmbrăţişat foarte tare

poate că mâine din locul acela

va ţâşni un izvor

el va găsi calea cea mai scurtă spre mare

calea pe care noi n-o găsim niciodată

la întoarcere ne va astepta doar

o femeie slabă

cu o pisică galbenă pe umeri

ea ne va spune

„orice copil rătăcit

e mult mai aproape de casă”

Leave a Reply

Your email address will not be published.