poemextrauterine reloaded 2

OCHIUL DIN LIGHEAN

 

picături de ploaie pete de noroi de sânge de urină

mereu acelaşi lighean cu apă maronie

pe un scaun în mijlocul camerei

unde păcatele au aceeaşi culoare acelaşi preţ

ţi se îngăduie scâncit să te speli de faţă cu ei

să-ţi freci bine pielea

şi apoi să stai dârdâind într-un colţ să te usuci

„obrajii nu mi se usucă, degeaba”

tu eşti prima la lighean fiindcă eşti cea mai curată

apoi urmează ei

frecându-se cu lehamite unii pe alţii

ştergându-se tandru cu prosoape portocalii

tu cu ochii închişi astfel încât să nu-şi dea seama

priveşti o cascadă o câmpie o zi de iulie

unul din ei simte mirosul şi te scuipă

ligheanul e marele lor chin

nu-i mai poate opri nimic

nu-i mai poate mulţumi nimic

arma ta sunt ochii închişi, regenerarea

                                                                       

*

 

aveai 22 de ani  perioada interbelică

părinţii tăi îngăduiau orice relaţie

era cadru militar

avea o mulţime de organe mutilate

era mai în vârstă mult mult mai în vârstă

părinţii îl invitau la masă

important era ca el să existe sa mănânce să bea

să te bată să perpetueze specia

iar tu să conservi acel sentiment de milă

de dispreţ de dragoste cu păduchi

al anilor de după război, al regenerării

el se îmbăta voi aveaţi doar două camere

părinţii ieşeau să se plimbe făcând semnul crucii

alergai la fereastră dar acolo alt zid

vroiai să vezi cerul închideai ochii dar nimicul era negru

îţi schimonoseai faţa şi trupul ca să îl scârbeşti

el cânta despre o altă femeie, singura femeie

tu îţi jurai că o să-l iubeşti cu tot sângele tău

că e datoria ta să conservi această stare

că totul se adună în acest punct

„eşti urâţică, dar eşti a mea

nu ştii să iubeşti pe altul, iar altul nu te mai ia

eşti cea mai urâtă şi cea mai a mea.”

îţi lua capul între palme

epoleţii îi străluceau orbitor

şi trupul tău masiv devenea în câteva secunde

una cu cearşaful

una cu arcurile rupte ale patului

una cu gaura şobolanului din colţul camerei

una cu gazul din lampă

la şcoală n-avusesei timp să-nveţi

că există mai mult

că după război multă vreme

nu se mai nasc copii ci soldaţi morţi

vina atârnă deasupra capetelor ca un lacăt

tu eşti în stare să adormi şi să visezi

cu capul pe umărul lui jegos de beţiv

să-ţi înmoi rochia în lighean să-i pui comprese

să te rogi la Dumnezeu să fii sterilă

ca să poţi conserva

 

părinţii tăi dormeau pe podea până la ziuă

 

până şi ezitarea până şi indiferenţa

ne este răsplătită

apa din lighean nu se schimbă

se regenerează

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s