A. G. Weinberger cel albastru

06_mare

fratele meu a cantat in studentie intr-o formatie de blues. era innebunit dupa acest stil muzical. mi-aduc aminte o discutie foarte frumoasa cu el (eu eram clasa a 5-a sau cam asa) despre ce e aia muzica Blues? ca la petrecerile cu colegii mei de clasa Blues se spunea la orice melodie lenta , cand un baiat dansa apropiat de o fata si o putea atinge in voie.. Dar el s-a ofuscat teribil cand a aflat de o asemenea impardonabila confuzie: „Nu, asta e o tampenie, Blues-ul nu e asta. Blues-ul e un gen de muzica usor lenta, dar nu e muzica d-asta primitiva de care ascultati voi.” si i-a fost teribil de greu sa imi explice ce e Blues-ul. a inceput sa-mi spuna o gramada de nume americane si sa imi arate poze cu cantareti negri, cu o gramada de instrumente si de etape prin care a trecut de-a lungul timpului. oricum in capul meu singura explicatie care domina era expresia aia englezeasca : I feel blue… deci astia care canta Blues se simt blue dar nu plang ci canta.. am concluzionat eu atunci.

ok. au trecut o gramada de ani de atunci. vara lui 2007. eu si O invitati la Rosia Montana la Fan Fest. o seara de dezbatere cu Catalina George si Ovia Herbert si.. invitat special.. A. G. Weinberger, al carui nume complicat il stiam de pe casetele fratelui meu, absolut innebunit dupa muzica lui. am facut cunostinta, am purtat o discutie f misto despre America, credinta si soarta… si am realizat nu numai ca e un maestru al Blues-ului dar si ca e un tip foarte cultivat si reflexiv. In seara aia la Rosia Montana ascultandu-l in concert improvizand din chitara fermecator am inteles care-i treaba cu Blues-ul.

si de unde am pornit de fapt? sambata seara ma plimbam cu O pe la noi prin cartier (dristor baba novac) si ne inndreptam catre parcul A I Cuza (un fel de frate mai mic si mai cochet al IOR-ului). si ce  sa auzim pe o scena in mijlocul parcului? vocea lui A.G. calda si baritonala, si chitara si nebunia aia frumoasa numita Blues. ne-am bucurat nespus si ne-am asezat pe o banca sa il ascultam. si O ma pune in aceeasi situatie stranie in care m-a pus fratele meu: ma intreaba ce e ala Blues, adica ce e asa specific la muzica asta fata de altele? si offf tare m-am chinuit sa raspund.  nu am putut sa-i spun decat ca oricum nu e rock. dar are ceva din trepidatiile si revolta lui. nu e folk, dar are mult din poezia lui, desi e o tristete mai ironica si mai cerebrala din ce mi-am dat eu seama. instrumentele sunt si reci si calde, e viguros si bland in acelasi timp. si da, am avut eu o intuitie buna, e clar albastru.

domnule A.G.,  multumim. a fost o seara albastra si fumoasa. si nu am plans, ci ne-am bucurat.

3 gânduri despre „A. G. Weinberger cel albastru

  1. e tristetea invaluita-n haina rece…
    dar nu-i numa’ blues…nu-i numa plans smiorcait, doar glas ce-adoarme cantec dupa cantec durerea vreunui suflet ranit, este si rhythm and blues…unde bocetul ghitarii intra-ntr-o cadenta melodica, devine-un poem intreg despre suferinta launtrului…

    si contrazicandu-te..nu-i rock caci acela-i nascut tocmai dintr-acest fel de poem, nu-i jazz fiindca acela-i fratele lui mai cultivat, mai dus la scoala si da, e folk, e folclorul unui popor stramutat, al unor suflete rapuse de-un ghetto vesnic, ghettoul departarilor..;)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s