premiul Florin Banescu

veste buna: am luat premiul I la Concursul National de Proza Scurta Florin Banescu acordat de Uniunea Scriitorilor filiala Timis si revista Orizont. uitati textul premiat ISTORIA UNUI SPITAL-GARA:

1. prima parte am pus-o pe blog asta vara si o puteti citi aici

2. iata si a doua parte:

Nici nu mi se mai face foame, deşi a sosit ora prânzului. Masajul mă linişteşte de fiecare dată pentru că maseurul este orb şi poartă un tricou negru cu Mickey Mouse. La ora asta pacienţii care pot umbla pe picioarele lor îşi beau cafeaua în cofetăria gării. Când se întorc la spital, pielea lor e din acelaşi material cu vestele antiglonţ.  Îşi privesc ce le-a mai rămas din picioare ca pe nişte corpuri străine. Ca pe nişte pietre cu care vor să arunce în câinii de la poarta spitalului. Durerile lor par strânse într-un pachet pe care portarul scrie: „de reciclat”. Timpul aici nu trece deloc pentru că are şi el muşchii atrofiaţi.

            Astăzi mănuşile galbene ale doctorului au întârziat mai mult ca de obicei pe coapsele mele alunecoase. Am genele ude. Tata crede că acest spital e o minune. Mama crede că acest spital are cel mai scump tarif de tratament. Doctorul ne dă fiecăruia o speranţă din care să îi construim un piedestal. Pisica ce doarme cu mine îmi zgârie părul. E geloasă ca o femeie. E geloasă ca moartea.

            Asistentele ne sfăuiesc să dormim după tratament. Eu nu pot să dorm şi nu schimb nici un cuvânt cu nimeni. Ei cred că mă cheamă Mirela. Doar doctorului îi şoptesc numele meu la ureche, până ce limba mea capătă mirosul mănuşilor lui galbene. Îi spun că primul meu iubit a fost Alexandru, al doilea Cezar, iar al treilea … şi îi arăt cartea de pe noptieră.  Dinspre sala de mese vine un miros greţos de tocană cu ceapă şi se aude zgomotul lingurilor şi furculiţelor. Pacienţii mănâncă în grabă, parcă s-ar găsi între două trenuri, în bufetul unei gări de provincie unde acceleratele stau doar două minute.

             Când suntem singuri între pereţii albi ai salonului, privirea doctorului valorează cât un kilogram de carne. El ciopleşte cu răbdare din pielea coapselor mele o cârjă, care te vindecă de lume, te poate băga la puşcărie, îţi poate chiar scrie biletul de externare. Medicul meu e iubitul meu. Tatăl meu e istoria. Amândoi sunt mărunţi şi au un început de chelie, la fel ca Napoleon.

            După masa de prânz, după aşteptare şi mângâieri, sunt istovită. Adorm de cele mai multe ori de frică şi de extaz. Pisica se cuibăreşte lângă mine: e galbenă, slabă şi pare să aibă un picior rupt. Se lipeşte de mine şi începe să toarcă precum o locomotivă de jucărie. Mi se pare că din nările ei iese un abur subţire şi alburiu ca barba tatălui meu, care a venit azi să mă viziteze. Vrea să-i dăruiască doctorului una din cărţile sale savante şi să-i mulţumească pentru că îmi va reda sănătatea. Când intră în salon, doctorul se dă un pas înapoi, parcă puţin fâstâcit. Tata îi zâmbeşte larg, îl numeşte binefăcătorul familiei şi îi întinde mâna. Doctorul îşi aruncă una din mănuşile galbene pe patul meu şi se grăbeşte să strângă, uşurat parcă, mâna albă a tatălui meu. Îşi strâng mâinile timp de câteva minute, spunându-şi tot felul de amabilităţi, şi schimbând zâmbete onctuoase. Simt că mă înăbuş. Am nevoie de o gură de aer ca de un picior sănătos. Minunile aici se pare că nu mai valorează nici cât un bilet de călătorie. Mă prefac că citesc din cartea despre Napoleon. Gura lui schimonosită seamănă cu un arhipelag al singurătăţii. Doar tata nu are gură pentru că el are o barbă care dacă vrea poate să fie oricine.

            Cuţitele bărbii lui tata se transformă în broboanele de salivă din barba iubitului meu. Mă mutilează. Din cauza confuziei, vreau să mă spânzur, dar barba lui Dumnezeu e o funie şubredă. Privirile pierdute ale pacienţilor, ale bieţilor martori, nu le pot compara decât cu sexul în grup. 

            Pacientele din salon sunt tot mai îngrijorate din cauza mea şi pronunţă numele Mirela tot mai apăsat şi mai duşmănos. Spun că toată drăcia asta mi se trage din cărţi.  Şi că nu s-a mai văzut pe faţa pământului ca o fată aşa tânără şi frumoasă să se mistuie de vie fără nici un motiv. Bolnavele necăsătorite mă privesc întotdeuna cu mai multă blândeţe şi înţelegere. De fiecare dată când intră doctorul în salon, şi mă priveşte fix, parcă pentru a se convinge că sunt în continuare acolo, pacientele căsătorite strâng tare în pumni cearşaful.

            Aflu de la tata că mâine mi se va scrie biletul de externare. Şocurile electrice îmi trec iarăşi prin vene. Doctorul vrea ca eu să plec, fiindcă fără mine îşi poate da barba jos şi îi va putea îmbrăţişa pe copii fără să-i dorească. Sunt încinsă pe întreg trupul cu funia lui Dumnezeu. Cu viaţa mea subţire şi şubredă. Corneele iubitului meu sunt acum nişte îngeri nebuni, evadaţi. Eu le cârpesc cu saliva mea verde. Se rostogolesc pe podea. Câţiva cred că sunt medicamente şi le înghit.

            După ce tata a plecat sunt dusă în sala de gimnastică, pentru tratamentul de după-amiază. Mă ţin cu mâinile strâns de spalier şi număr o sută de ridicări. Sunt leoarcă de transpiraţie.  În spatele meu miroase puternic a parfum bărbătesc scump. Face exerciţii intense un fotbalist de performanţă. I se cer des autografe. Ne priveşte pe toţi ca şi când am fi la cel puţin un kilometru depărtare. Numai în faţa doctorului se bâlbâie şi are ticuri prosteşti. După ce execut a o sută una ridicare mă prăvălesc terminată în scaunul cu rotile. Abia mai răsuflu şi arăt de parcă m-aş fi aruncat într-o piscină. În spatele meu fotbalistul se amuză şi îşi aduce aminte cu voce tare cum la antrenamente el făcea peste 1000. Toţi bolnavii îl privesc ca pe un zeu. În jurul nostru doar seara încercănată stă ghemuită sub ziduri.

            Ajunsă în salon las închisă cartea despre Napoleon şi adorm. Ceea ce visezi în ultima noapte de la spital îţi rămâne ca un tatuaj pe iris. Drumul de la spital acasă creşte ca un copil cuminte. Mă dor picioarele. Dau şuturi în burta celor care mă ocolesc. Doctorul mă cheamă înăuntru. Doctorul îşi pune buzele pe rănile mele. Adică doctorul e scandalos pentru că îşi pune buzele pe buzele iubitului meu. Pisica visează fericirea mea. Un laser care arde în carne vie. Napoleon priveşte în zare la cupolele Moscovei. Barba tatălui meu se adânceşte tot mai mult. la un moment dat i se dezlipeşte de pe chip, cade pe jos şi se sparge. Doar deasupra picăturilor de sânge de pe cearşafuri aerul se opreşte mut şi se carbonizează. Moartea scoate din ziduri toate icoanele ascunse. Am avut un vis verde. Pielea mea a fost gresia acestui spital. Doctorul a pus în loc de felinare inimile copiilor.

            M-am trezit la 5.35 ca de obicei. Taxiul la 6 era deja în curtea spitalului. Înainte să mă urc în maşină, şi să simt barba aspră a tatălui meu pe obraz, m-am uitat insistent după chelia doctorului ca după o busolă. O pacientă îmi strigă de la fereastră că perna mea miroase încă neruşinat. Şuieratul unei locomotive face să trepideze uşor geamurile maşinii şi nu se mai aude nimic. 

Gara e plină de bandaje.

6 gânduri despre „premiul Florin Banescu

    1. multumesc oana. dar pana sa va mai vizitez eu, ce-ar fi daca ati face voi o mica si romantica plimbare pana la Graz? ca doar sunteti la doi pasi vorba-aia…

    1. hei george. pentru concursuri incearca sa tii pasul cu revistele literare (lectura lor te ajuta oricum din mai multe puncte de veder dar te pune si la curent cu aceste concursuri de creatie). si am promovat concursul nora iuga, am pus link pe site, nu ai vazut?? si eu iti transmit salutari

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s