Spuma zilelor

am stat cateva zile cu bunica mea in cotroceni (ca in frumoasele vacante de vara de demult). si mi-a cazut in mana volumul Spuma zilelor de Boris Vian, despre care auzisem in liceu ca e o carte f tonica si frumoasa, dar i-am pierdut apoi urma.

am inceput cu prefata semnata de Sorin Marculescu, traducatorul cartii, editia 1969 (nu cea din poza, reeditarea de la Humanitas). m-a fermecat si m-a facut sa o devorez in cateva ore. am fost uluita. atata poezie in absurdul acela salbatic, atata violenta in povestea aceea de dragoste, atata mister si ironie… ma bucur mult ca am gasit-o. am empatizat cu personajul Colin mai ales spre final, cand acesta incearca sa se angajeze intr-un proces sisific. mi s-a parut excelent pasajul in care directorul unei firme nu stia nimic despre ce se intampla acolo, de ce si pe ce post ar trebui sa angajeze, il intreba pe adjunct, adjunctul o intreba pe secretara si la sfarist il arunca din birou in injuraturi, spunandu-i ca e un trantor, desi Colin nu scosese nici 2 vorbe. starea asta compusa din  panica, neputinta, umilite, fanfaronada produsa de interviurile pentru obtinerea unui job o resimt si eu acut in aceasta  perioada, cred ca de aceea am empatizat asa de mult (mai ales cu asertiunile personajului impotriva muncii care te strica, te transforma in masina). povestea de dragoste Colin Chloe mi-a placut de asemenea foarte mult. in mod straniu am simtit intreaga atmosfera fparte asemanatoare cu Zenobia lui Naum (mai ales metafora mlastinii, si stranietatea gesturilor si a iubirii neconditionate, nepamantene..) dar am simtit ceva si din Inimile cicatrizate ale lui Blecher (in boala lui Chloe, neputinta, obiectele din jur deformate de boala etc).  prefata lui Marculescu este la inaltimea cartii, ii completeaza poezia, savoarea. are o teorie extraordinara despre stratul lucrurilor si stratul oamenilor si iubirea care trece prin toate, ca o boala… extraordinara interpretare. trebuie sa adaug si ca am ras copios (scena patinoarului e absolut dementiala) si mai ales de personajul Jean Sol Partre, un catalizator al absurdului si maleficului. aici am empatizat de asemenea, deoarece nu pot sa-l sufar pe Sartre, ma enerveaza la culme si caricatura asta i se potriveste de minune. o alta picanterie frumoasa din acesata carte sunt referintele muzicale, mai ales cele din lumea jazzului. de fapt intreaga constructie are elemente de armonie, disonanta, tonalitati etc dupa principiile muzicale. cautand mai multe despre autor am aflat ca a fost nu numai un comentator foarte priceput de jazz dar si un cantaret redutabil. iata o melodie care mi-a placut:

si uite-asa am descoperit o carte extraordinara, cu o scriitura aproape perfecta.

3 gânduri despre „Spuma zilelor

  1. da, şi eu am simţit asemănarea cu zenobia, poate şi din cauză că le-am citit succesiv. la momentul respectiv (primăvara 2004, aveam 15 ani) empatizam cu genul acesta de scriitură, mi se părea că vine perfect în prelungirea modului meu caleidoscopic de a vedea (şi de a încerca să rescriu) lumea, aşa că am mai citit câteva cărţi de-ale lui, din ce-mi amintesc , îmi plăcuse mult smulgătorul de inimi, după care am citit încă o carte căreia-i port amintirea unei experienţe livreşti „pe măsura” a ceea ce aşteptam eu din partea cărţilor în acea etapă colorată- meteorii, de michel tournier, mă gândesc chiar s-o recitesc.

  2. s-o recitesti, e superba. ma bucur ca ai empatizat cu povestea si cu scriitura. am gasit de asemenea o gramada de puncte comune si cu romanele contemporane citite de curand Apropierea lui MMH (pov de dragostea si gingasia, dar si boala si senzatia ca esti prins ca intr-o capcana) si Scotch de Ioana Bradea (e un capitol superb in care Chicl munceste intr-u uzina, sa vezi acolo post umanitate, durere, mecanisme care ruleaza in gol. descrierile sunt la fel de tusante si de reci ca la Ioana, e ceva din atmosfera aceea insalubra). cred ca o sa revin cu o postare despre asta. poate sunt doar intr-o faza in care fac conexiuni intre toate cartile pe care le citesc. parca regasesc ceva si din Portretul artistului in tinerete de la Joyce citit de curand…

  3. e foarte reconfortantă senzaţia că toate cărţile pe care le citeşti sunt înrudite, de parcă ar respira cu aceiaşi plămâni sau ar fi animate de aceeaşi inimă. revigorează dorinţa (dulceag-imatură, ca atunci când râvneşti la păpuşile sau colecţiile prietenei celşei mai bune) de a scrie, de a intra în circuitul ăsta. momentan sunt prinsă de atmosfere orientale, leneşe, pe jumătate descriptiv-basmice, pe jumătate construite în jurul tihnei şi răgazului din ceea ce ar reprezenta un jurnal în care scrii fără să faci prea limpede diferenţa între visele din noapte precedentă şi întâmplările de peste zi. n-am găsit încă romanul care să le conţină pe toate (poate doar „cartea neagră” a lui pamuk să se fi apropiat de exigenţa asta aberantă). dar mă fascinează din nou rushdie (o iubire literară intermitentă), i-am citit „versetele satanice”, iar acum aştept să mă năpustesc asupra „ultimului suspin al maurului”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s