Spuma zilelor

Home » Spuma zilelor

am stat cateva zile cu bunica mea in cotroceni (ca in frumoasele vacante de vara de demult). si mi-a cazut in mana volumul Spuma zilelor de Boris Vian, despre care auzisem in liceu ca e o carte f tonica si frumoasa, dar i-am pierdut apoi urma.

am inceput cu prefata semnata de Sorin Marculescu, traducatorul cartii, editia 1969 (nu cea din poza, reeditarea de la Humanitas). m-a fermecat si m-a facut sa o devorez in cateva ore. am fost uluita. atata poezie in absurdul acela salbatic, atata violenta in povestea aceea de dragoste, atata mister si ironie… ma bucur mult ca am gasit-o. am empatizat cu personajul Colin mai ales spre final, cand acesta incearca sa se angajeze intr-un proces sisific. mi s-a parut excelent pasajul in care directorul unei firme nu stia nimic despre ce se intampla acolo, de ce si pe ce post ar trebui sa angajeze, il intreba pe adjunct, adjunctul o intreba pe secretara si la sfarist il arunca din birou in injuraturi, spunandu-i ca e un trantor, desi Colin nu scosese nici 2 vorbe. starea asta compusa din  panica, neputinta, umilite, fanfaronada produsa de interviurile pentru obtinerea unui job o resimt si eu acut in aceasta  perioada, cred ca de aceea am empatizat asa de mult (mai ales cu asertiunile personajului impotriva muncii care te strica, te transforma in masina). povestea de dragoste Colin Chloe mi-a placut de asemenea foarte mult. in mod straniu am simtit intreaga atmosfera fparte asemanatoare cu Zenobia lui Naum (mai ales metafora mlastinii, si stranietatea gesturilor si a iubirii neconditionate, nepamantene..) dar am simtit ceva si din Inimile cicatrizate ale lui Blecher (in boala lui Chloe, neputinta, obiectele din jur deformate de boala etc).  prefata lui Marculescu este la inaltimea cartii, ii completeaza poezia, savoarea. are o teorie extraordinara despre stratul lucrurilor si stratul oamenilor si iubirea care trece prin toate, ca o boala… extraordinara interpretare. trebuie sa adaug si ca am ras copios (scena patinoarului e absolut dementiala) si mai ales de personajul Jean Sol Partre, un catalizator al absurdului si maleficului. aici am empatizat de asemenea, deoarece nu pot sa-l sufar pe Sartre, ma enerveaza la culme si caricatura asta i se potriveste de minune. o alta picanterie frumoasa din acesata carte sunt referintele muzicale, mai ales cele din lumea jazzului. de fapt intreaga constructie are elemente de armonie, disonanta, tonalitati etc dupa principiile muzicale. cautand mai multe despre autor am aflat ca a fost nu numai un comentator foarte priceput de jazz dar si un cantaret redutabil. iata o melodie care mi-a placut:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5qXkV1e6yZY&feature=related]

si uite-asa am descoperit o carte extraordinara, cu o scriitura aproape perfecta.

Leave a Reply

Your email address will not be published.