Berlin. Prima şi ultima. Valurile.

Imagine

De când eram mică (aşa începem de fiecare dată când trăim ceva intens, ne refugiem în culcuşul din copilărie) îmi plăceau foarte mult literele şi uram cifrele. Înainte de a merge în clasa I ştiam să scriu şi să citesc dar nu mă descurcam deloc cu cifrele, cu adunările, cu număratul. Ceea ce făcea din mine un copil nu tocmai reuşit – ai mei nu se puteau mândri cu mine, căci era straniu, nu puteau să spună că sunt foarte deşteaptă,  spuneau – „ da, ştie să citească, scrie, mâzgăleşte prin toată casa, stie poezii, dar… dar nu, nu ştie cifrele..”. Era un fel de contradicţie în termeni. Nu intru acum în analize ieftine asupra preferinţei mele poetice pentru litere şi a incapacităţii de a respecta exactitatea convenţională a cifrelor (căci la o privire mai riguroasă şi literele sunt tot convenţii, tot cantitative, tot ca să facă ordine ]n noi au fost inventate, tot ca să ucidă misterul). În fine. Să mă întorc la ceea ce vreau să spun, şi anume dialectica „primelor” şi a „ultimelor”.

Zilele de dinaintea venirii la Berlin au fost marcate de obsesia acestor două pahare din care a trebuit să beau aproape simultan : ultima întâlnire, în care ne luăm la revedere, care e de fapt  prima dată când voi face asta, prima întâlnire cu un necunoscut şi ultima dată când plec fără să spun nimic etc etc etc. Au fost nişte zile ca o mare – cu flux şi reflux. Imi tot luam la revedere & tot spuneam bun venit. Tot ceea ce trăiam era un dute-vino, înainte înapoi, in mine, in timp, în fiecare respiraţie era ceva de prim şi ultim. De aceea şi acum mă terorizează cifrele. Pentru că ele pun ordine în frica noastră, ele stabilesc acest lagăr de concentrare al primului şi al ultimului. aoleu, si urasc expresia „primul venit, primul servit” care trebuie mereu contrapus[ expresiei „cel mai destept cedeaza”, (deci cel mai destept e ultimul. :).  Îmi venea mereu să râd isteric când îmi luam la revedere de la cineva drag (am făcut un maraton masochist în ultimele două săptămâni, m-am profesionalizat în a spune pa şi iar pa şi iar pa) căci evident că noi nu ştim care e „ultima dată”, noi avem acces doar la prima dată deşi nici acolo lucrurile nu sunt aşa simple, că uneori visele nmoastre şi amintirile altor persoane ne pot face să trăim lucruri pentru prima dată pe care apoi doar le re-simţim în realitate „pentru prima dată”. Dar un lucru e cert (ca ssimpla conventie): pentru prima dată am venit în Berlin în toamna lui 2008. Am stat o săptămână la o şcoală de vară. Am fost cazată la un hotel cu pereţii albi, am stat în cameră cu o albaneză, şi ne-au dus în numeroase tururi ghidate prin oraş. Berlinul s-a desfăcut în faţa mea în cele câteva zile ca pe o masă de operaţie. Legătura noastră a fost intimă de la început. Nu aveam nici o hartă, cum mi se întîmplă adesea în oraşele în care ajung, pentru că am oroare de hărţi, şi ele sunt tot nişte cifre, (poate un pic mai colorate) şi totuşi Berlinul m-a luat de mână şi m-a plimbat prin toate locurile unde eu visam să ajung, inainte sa stiu sa visez – muzeul de arta Alte galerie unde am văzut un tablou mic mic de Van Gogh care m-a făcut să tremur, Tiergarten unde l-am simţit pe Mateiu şi pe frumosul său Aubrey, locul buncărului unde s-a sinucis Hitler cu Eva (semnalizat doar de o plăcuţă mică mică şi aproape imposibil de găsit de către turişti), hostelul vizavi de Zoo unde au fost cazati părinţii mei în anii 70 (aveam sa aflu ulterior asta, pe mine doar m-a fascinat tristetea cladirii), la prima lor ieşire din ţară, un schimb de tineret cu studenţi estici, cafeneaua Chagall unde am trăit o senzaţie aproape corporală de dor şi melancolie după O, unde am scris poemul Buzele. Berlin.

Dar intr-una din dimineţi organizatorii ne-au dus într-un tur ghidat prin cartierul unde eram cazaţi, şi asta mi s-a părut ceva cu adevărat inedit. Ba mai mult, ne-au dat şi pliante în care i se făcea cartierului o reclamă parcă era în sine un produs de consum. Asta mi s-a părut excelent. Căci mi-am dat seama de la primele poveşti spuse de ghid că nimerisem în cel mai prietenos şi intim cartier berlinez, ceea ce mi se confirmase din primele plimbări pe străduţe.  Prenzlauer Berg e un cartier dezvoltat în anii 20, când pentru a face faţă sărăciei de după război, Germania a început să industrializeze tot ce putea, chiar şi Berlinul, ridicând aici numeroase fabrici noi. Muncitorii, noul proletariat,  aveau nevoie locuinţe şi astfel încep în Prenzlauer Berg să fie construite „blocuri” cu 2-3 caturi pentru a găzdui masa noilor oameni ai muncii. Desi e inghesuit in stradute mici de locuinte, ai loc sa respiri, si mai ales ai spatii special amenajate unde sa iti traiesti uimirea, linistea si „intimitatea” cu micile cochetarii casnice. După dezastrul războiului, Prenzlauer Berg a rămas în est, fiind foarte aproape de Alexanderplatz, citadela centrului estic. A păstrat un aer posomorît şi aristocratic, multă cărămidă roşie şi oboseală, ca un vechi birjar în frac plimbându-se într-un mall. După căderea zidului a devenit un cartier foarte trendy, ca doar era in est, era fost comunist si trebuia fetisizat si apoi consumat, era vetust, era cu multă verdeaţă şi cifrele trebuiau să strice ele povestea… Preţurile au crescut şi în 20 de ani Prenzlauer Berg a devenit cartierul „tinerelor familii” cu cel mai mare număr de copii pe cap de locuitor din tot Berlinul. Si asta se vede dincolo de cifrele odioase din statistici – e cochet, linistit dar cu voci de copii ca niste clinchete la orice pas, are multe spaţii verzi şi spaţii de joacă, multe cafenele burgheze şi pieţe bio, are tot ce trebuie unei tinere familii de corporatişti pentru o viaţă „sănătoasă” într-un oraş aglomerat.

Pentru mine recordul de familii tinere & copii ca semn al standardelor bune de viaţă oferite de un cartier nu era o noutate. În 2008 mă mutasem proaspăt în Titan (Dristor) cunoscut dealtfel ca un cartier foarte verde, cochet şi bine amenajat, şi dealtfel deţinând de asemenea recordul cartierului cu cele mai multe familii tinere (asta se poate testa simplu printr-o plimbare prin parcul IOR unde îţi sare un copil în faţă la fiecare pas). Şi uite aşa in acelasi an ajung de la Titan la Prenzlauer Berg, ca valurile care leagă spuma de nisip. Între timp am mai fost de două ori la Berlin, fugitiv, dar nu am mai apucat să mai trec pe la „prima dragoste”, cartierul unde mă plimbasem ca prin grădina bunicii.

Suntem în 2012, eu trebuie să ajung cu o bursă de cercetare la Universitatea Freie din Berlin, cu o luna inainte de a pleca din tara nu găsesc cazare, sunt isterică, caut pe net, ma dau peste cap, şi până la urmă o cunoştinţă îmi face „lipeala” cu un cuplu corporatist, (sarit in toata povestea ca iepurele in fata lui Alice din tara minunilor) care doresc să primească pe cineva „liniştit” în chirie, in imensul lor apartament alb si burghez. Nici nu mai stau pe gânduri, nu cer detalii despre cameră, nu fac mutre, batem palma imediat şi iată-mă pe 4 martie sosită la Berlin în noua mea locuinţă de primăvară. (aşa am numit-o).

Venind de la aeroport ma uit in jur si ce sa vad: sosesc in cartierul Prenzlauer Berg, la două străzi distanţă de hotelul unde am fost cazată în 2008, şi de cafeneaua Chagall (unde ieri, ca de bun venit, desi data trecuta am crezut ca sunt acolo pentru ultima data, si iata cum ultima data devine prima data, am băut o bere în plin soare şi unde nici uimirea nici întristarea nu au putut suprima senzaţia de regăsire şi linişte, şi unde chelnerul iti zâmbeşte şi ştie exact ce vrei, deşi vorbeşte numai germană şi e mereu vesel şi puţin abţiguit, aşa cum l-am lăsat acum 4 ani). După o călătorie frumoasă şi fără peripeţii (ceva total neobisnuit) – singurul lucru demn de notat ar fi că am călătorit in avion la 2 rânduri distanţă de Bianca Drăguşanu, ale cărei buze roz imense au dat zilei mele chiar o coloratură festivă, şi lângă un tip din Malayezia care m-a văzut că mă uit electrizată de melancolie pe geam la valurile uriase de nori şi mi-a spus ca din senin: „ we go but we come back” cu un apasat accent asiatic ( a trebuit sa procesez cateva minute ca sa inteleg si sa inclin conventional din cap, poate saracu o fi zis altceva si eu asta am inteles..) şi mi-a zâmbit şi asta chiar mi s-a părut scenă de-aia lacrimogenă de film, îmi venea să îl strâng in braţe şi să spun: nenea malayezianule, exact asta îmi stă şi mie pe limbă şi în suflet, că trebuie să ai resurse să pleci ca să faci posibilă întoarcerea, bla bla bla, prostii din astea pe care bietul Homer şi al său Ulise le fumaseră de câteva milenii.

Casa e cu 3 caturi, are camere inalte, (seamana f mult cu cea in care am stat la Graz, iarasi valurile ma intorc la prima-ultima) e alba pe dinafara si pe dinauntru, e f spatioasa, (desi camera mea e facuta special pentru studiu si cercetare… 😉  e la etajul 2 si la parter are un magazin cu vitrine mari în care e pus un schelet uman cu pălărie roşie pe cap.  Volker, proprietarul, un tip care lucreaza in publicitate foarte simpatic, despre care voi mai povesti, mi-a spus că nu e neapărat un magazin, e un tip mai bizar care de fapt locuieşte în camera aceea care de fapt e concepută pentru a fi magazin, şi că multe lume dă să intre la el să vadă despre ce e vorba şi lui îi place să stea de vorbă cu oamenii şi face şi masaj (ahaaa, deci de aici scheletul cel jovial  ;)). O ciudăţenie pe care o voi explora zilele următoare, momentan m-am plimbat doar „prin cartier”, am găsit imediat cafeneaua Chagall şi m-am emoţiat parcă ma vedeam cu un fost iubit, am văzut turnul de apă (un turn de cărămidă roşie, simbolul cartierului Prenzlauer Berg) am trecut pe lângă staţia de U bahn Rosa Luxemburg Strasse (pe care am adorat-o de la prima răsuflare, eu iubind-o mult pe fanatica şi deşteapta teoreticiană Rosa şi „poezia ei comunistă” aproape suprarealistă, şi nu ştiu de ce am un feeeling că ea a trăit pe aici prin cartier, o să fac investigaţii). Era frig dar cu mult soare, ca o ingemanare de prima si ultima. Copiii numeroaselor familii tinere din Prenzlauer Berg săreau prin toate colţurile cu fularele la gură, şi m-a impresionat o fetiţă care mergea pe bicicletă, nu cred să fi avut mai mult de 3-4 ani şi era ţinută de glugă de tatăl său şi la un moment a început să se încrunte şi să se smucească şi să strige:”Papi, papi … lasă-mă singură”  şi el a lăsat-o şi ea a traversat străduţa şi a început să chiuie, şi pe mine m-a bucurat şi m-a secţionat deopotrivă această imagine a disperării de a vrea să fim autonomi,  alein alein alein… şi a tot ceea ce urmează după singurătate. A fost imaginea perfectă a sosirii mele la Berlin – merg singură pe bicicletă şi ştiu că o să cad şi nu am puterea să ţip … nicht alein… dar traversez strada şi râd şi aştept refluxul.

PS de aceea iubesc marea, că la ea nimic nu e prima şi ultima dată, şi uneori simt că timpul e ca marea, nu e măsurat în cifre (evident că URĂSC ceasurile) ci în secvenţe în care trăieşti retrăieşti şi deztrăieşti  treceri prin locuri care devin parte din tine, ca niste cutii din podul casei care au unica menire de a fi regasite peste ani. oricum, Miruna de la Berlin nu va fi melancolică, va fi „în-văl-uită”.

PPS si daca te uiti bine la poza de mai sus, cum stii daca e un rasarit sau un apus? cum stii ca ceva incepe sau se sfarseste si poate e tocmai invers? apropierea e mai importanta decat intelegerea, cum spunea un bun prieten intr-una din sesiunile noastre de luat „la revedere”. doar asa poti sa iti dai seama ce inseamna culorile alea de pe cerul din poza.

2 gânduri despre „Berlin. Prima şi ultima. Valurile.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s