o scrisoare catre Romania din 2012

Să te apuci de scris e adesea o formă cumplită de cruzime. Iar scrisorile sunt de două ori crude – o dată pentru scris în sine, şi a doua oară pentru că îţi actualizează depărtarea. Când scrii, simţi pe viu că eşti la capătul celălalt şi că te apropii de tot ce e în jur doar privind depărtarea în ochi. Când scrii, te plimbi de la un capăt la celălalt. Şi te dor ochii. Dar aceasta este poate cea mai semnificativă formă de violenţă a omenirii. De a alerga necontenit de la un capăt la celălalt. (Hmm, acum se pare că nu sunt numai patetică, ci şi abstractă, ceea ce e chiar mai grav….  Dar nu vă speriaţi, îmi revin).

În a doua scrisoare pentru România vreau să vorbesc despre violenţă, femei, învăţarea limbilor străine, târgul de carte Gaudeamus, identitate şi rădăcini. Destul de simplu, nu? Şi dacă la prima vedere pare că nu e nici o legătură între aceste elemente, atunci o să vă rog să vă supuneţi actului de violenţă al acestei scrisori şi să mă lăsaţi să croşetez legăturile în rîndurile de mai jos. Căci deîndată ce incepi, să continui să scrii devine o îmblânzire.

O să încep de la o anecdotă, o greşeală simpatică, dar deloc nevinovată. În prezentarea biografică de la prima scrisoare publicată în numărul anterior textul a început cu o declaraţie frustă – Miruna Vlada, poet şi manager cultural. Mi s-a părut amuzant dar şi puţin dureros, pentru că deşi era vorba de mine, nu m-am gândit niciodată că sunt poet şi de fapt ce înseamnă că o femeie e poet? Ceea ce poate părea o simplă greşeală de tipar e de fapt un act de violenţă recurent în societatea contemporană. O palmă de obrazul identităţii. Nu intru acum in dezbaterea aceea lungă despre masculinizarea meseriilor (ok, poate că sună ciudat să spui că esti poetă şi manageriţă – şi cumva oximoronic, dar asta e problema mea identitară, nu e vina nimănui). Dar trebuie să subliniez că am fost cumva marcată de acest mic episod, care m-a dus inevitabil cu gîndul la statutul femeii în spaţiul public romînesc, încă marcat de nenumărate stereotipuri mascate în chingile limbajului. Feminizarea meseriilor (un act gramatical simplu, şi logic la prima vedere) devine însă un act social stigmatizant. Logica ar fi următoarea – dacă ţi se spune poetă, înseamnă că trebuie să te asumi ca atare, deci scrii ca o poetă, deci tematicile tale literare sunt limitate la experienţele feminine, ceea ce face scrisul tău mai puţin valoros căci e mai puţin universal ca cel „oficial”. Citind recenziile multor critici literari din România, puteţi lesne observa logica de mai sus. Dar trebuie să reflectăm la acest subiect căci tot ceea ce ne atinge la nivel identiar e un act de violenţă cu multiple consecinţe. Uneori de nebănuit. Şi limbajul, aici, cel scris dar mai ales cel vorbit, joacă rolul esenţial. Pe el trebuie să îl amendăm primul pentru că el dă formă minţii noastre. Nu întâmplător „cătuşele corectitudinii politice” au fost puse limbajului. El e cel mai violent căci palma se mişcă abia după ce un anume cuvânt o provoacă. Deci, să corectăm cuvintele invizibile, înainte să punem bandaje ca să „ascundem” efectele vizibile, imprimate pe piele. Vânătăile de după cuvinte.

Dar daca tot ce ne înconjoară e un act de violenţă, de ce oare s-ar gândi cineva să celebreze violenţa? De ce e nevoie să o aşezăm în spaţiul public, să o dezbatem şi să reflectăm asupra ei? Nu ne ajunge că o vedem pretutindeni, că o simţim, de ce mai trebuie să o revedem, să o resimţim şi să se stabilească o zi la nivel internaţional de combatere a violenţei? Aici e problema. Că nu o mai vedem. Ea e mută şi noi suntem suntem orbi în faţa ei. Nu mă interesează acum motivele raţionale şi nici efectele secundare ale circului vicios – cu cât vorbim mai multe despre violenţă, cu atît ducem la perpetuarea ei. Pe mine mă interesează acum doar ea, o minoră de etnie romă din Ferentari sau o româncă venerabilă şi înstărită din cartierul Floreasca. Pentru că ea, în clipa aceasta când noi strâmbăm din nas obosiţi de polologhia despre conştientizare şi efectele violenţei, bla bla bla, ea poartă ochelari negri de soare sau îşi ascunde obrajii cu palmele. Ea poartă pe piele însemnele umilinţei. Ca nişte bijuterii strălucitoare făcute numai din durere. Pentru că e neputincioasă şi cuminte. Pentru că e obligată să ierte. Pentru că i se spune să tacă. Pentru că e se spune că aşa trebuie, că nu se poate altfel. Pentru că i se spune că e proastă. I se spune că nu ştie nimic şi că trebuie să facă ce i se spune. I se ia vocea. I se dă peste bot. Pe 25 noiembrie este ziua internaţională de combatere a violenţei asupra femeilor. Centrul  de dezvoltare curriculară şi studii de gen FILIA (www.centrulfilia.ro) organizează în perioada 23-25 noiembrie 2012 o amplă Campanie de Vizibilizare a Violenţei împotriva femeilor. Fiţi cu ochii în patru si urmăriţi acţiunile de responsabilizare publică organizate de centrul FILIA. Şi gîndiţi-vă la ea la fel de atent cum vă gîndiţi şi la el, cel care ridică mâna sau aruncă cuvântul dureros. Pentru că trebuie să le dăm femeilor lovite vocea înapoi. Pentru că durerea lor nu e firească şi nu trebuie să se obişnuiască cu mediul trivializat al violenţei, fizice sau simbolice, în care au crescut. Pentru că violenţa împotriva tuturor celor “mai slabi” (şi aici discuţia nu mai este una de gen, ci una socială) de către cei ce se dovedesc a fi şi mai slabi, dar cu pumnul ridicat, nu trebuie bagatelizată. Dar evident nu trebuie nici combătută cu aceleaşi arme ale violenţei. Trebuie să îi contrapunem un alt limbaj care să o sperie – reflexivitatea, responsabilizarea spaţiului public.

Dar hai să ne înveselim căci sunt şi forme mai simpatice de violenţă. De exemplu să înveţi o limbă străină. E o formă clară de violenţă. Culturală, dar tot violenţă. Căci te obligă să regândeşti lumea prin alţi ochi decât cei ai limbii tale. Să redefineşti fiecare obiect din jurul tău şi să începi să-ţi pui întrebări de copil curios şi terorist – da’ de ce?. Să te reaşezi în lume, ceea ce nu e deloc confortabil şi lipsit de urmări. O limbă straină  te obligă nu doar să asimilezi străinătatea, dar şi să te muţi necontenit dintr-un loc în altul, dintr-o minte în alta. Ceea ce doare. Dar acest tip de violenţă e benign. Ba mai mult, aş spune că e chiar dătător de viaţă. Te ajută să cucereşti teritorii încă nebănuite din tine, din lumea largă.  Limbile străine sunt mănunchiul de chei cu care nu te poţi rătăci. De aceea, eu i-am admirat mereu pe traducători. Mi se par nişte oameni de un curaj nebun, dar şi cu o înţelegere superioară asupra lucrurilor. Fixaţi şi adaptabili în acelaşi timp, undeva dincolo de cuvintele în care noi suntem adesea pur şi simplu blocaţi. La fel cum îi admir enorm şi pe scriitori exilaţi în alte limbi, cei care îşi recompun lumea interioară în mai multe lumi paralele. Pentru că tot ceea ce e scris de ei în noua „casă” poartă semnul discret al dorului de întoarcere, al setei necontenite de limba natală. Chiar şi când se luptă cu limba-mamă (cum a făcut Cioran) exilul lor de conştiinţă oferă adesea o lecţie importantă despre rădăcini. O poveste despre coroana bogată a unui copac care adesea nu e decât o formă exterioară a bogăţiei ce nu se vede, a rădăcinilor din care îşi trage seva. Dar nu mă poartă gândul acum doar la celebri scriitori ai exilului românesc  care au influenţat atât de mult literatura română printr-o racordare adesea brutală la cea europeană. Gândul mă poartă la doi scriitori tineri care s-au „exilat” în limba română. Şi e într-adevăr o senzaţie tare interesantă să cunoşti oameni care îşi fac cuib în limba ta, căci te invită într-o stranie călătorie spre rădăcini. Pe Lidija Dimkovska şi Ales Mustar i-am cunoscut în 2009 la o lectură de poezie în Bucureşti. Mi-au fost prezentaţi de scriitoarea Nora Iuga. Sunt două voci literare importante nu doar în ţările de provenienţă (Slovenia, Macedonia) dar şi la nivel european, publicând intens în ultimii ani, traducând, călătorind la cele mai importante festivaluri de literatură  din lume şi fiind traduşi în limbi de circulaţie. Fac amândoi parte din generaţia de „transhumanţă culturală” a Europei de Est de după 1989, cu ochiul critic dar fertilizator aruncat asupra Vestului. I-am cunoscut însă mai îndeaproape când am ajuns aici la Ljubljana. M-au întâmpinat la gară şi mi-au spus „bine ai venit” şi aceste cuvinte au fost mai mult decît o îmbrăţişare. Aerul dintre noi s-a colorat brusc în culorile mele, în culorile de acasă şi Ljubljana a devenit a mea. Apoi le-am ascultat în detaliu povestea, şi m-au cucerit întrutotul. Ca să îl parafrazez pe Nichita Stănescu, un poet drag celor doi scriitori, să îi asculţi pe Lidija şi Ales vorbind despre România şi limba română e ca o duminică. Ei doi au început în România. Adică s-au îndrăgostit unul de altul în limba română. Studiau la Facultatea de limbi străine a Universităţii Bucureşti şi au rămas apoi timp de 7 ani în România, dedicându-şi studiile doctorale poeziei române. De atunci i-au tradus în limbile macedoneană şi slovenă pe cîţiva dintre cei mai importanţi scriitori din România. Poezia Lidjei cred că este o transpunere  foarte interesantă a conceptului nostru din proiectul „Romanian letters”. Ea e originară din Macedonia şi după cei 7 ani trăiţi în România s-a mutat în Slovenia, unde locuieşte şi în prezent alături de Ales. Scrie despre identitate şi despre plecare, despre întoarcere şi paradoxurile dorului de casă într-o lume fără identitate. Pentru Lidija acum „acasă” are un alt înţeles. Iar delicateţea cu care vorbeşte despre acel „acasă” din România, despre acel „acasă” din limba în care şi-a cunoscut soţul şi în care s-a dedicat studiului literaturii mă face să iubesc învăţarea limbilor străine, care sunt şi ele trenurile noastre de conştiinţă, deschizătoarele noastre de „străinătăţuri” şi cele mai plăcute invitaţii de a ne reîntoarce într-un „acasă” reinventat. Da, să înveţi o limbă străină e adesea o tortură, şi să traduci dintr-o limbă în alta e un act aproape criminal.  Dar sper că v-am convins deja că această violenţă e minunată. A, ş.i mi-am adus aminte că în perioada 21 – 25 noiembrie 2012 în Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti are loc Tîrgul internaţional de carte Gaudeamus – Carte de învăţătură, ajuns la ediţia a 19-a, cu Republica Moldova ca ţară invitată şi Italia ca partener de onoare. Nu trebuie ratat acest festin cultural, poate cel mai important eveniment cultural de asemenea amploare din România. Şi dacă aş fi acolo, sâmbătă 24 noiembrie, dimineaţa de la ora 10 aş merge la standul editurii Tracus Arte unde Lidija Dimkovska îşi lansează volumul antologic de poezie tradus în limba română – Diferenţe. Şi aş îmbraţişa-o, şi i-aş spune pe trei voci bine ai venit, Добредојдовте şi dobrodošli  şi i-aş da ca amintire din România un buchet de rădăcini.

Când simt că mă apropii de finalul scrisorii, după entuziasmul nebun al poveştii, simt cum se apropie patetismul, şi teama de gări, şi devin brusc incoerentă, violentă faţă de cel ce citeşte. Căci bietul de el e mereu în aşteptarea firului roşu care să lege cuvintele dincolo de poveste. Dar mie mi-e frică de firul roşu, căci el e depărtarea, şi încep să contorsionez şinele, şi deraiez trenul. Acesta e paradoxul scrisorilor. Te îmbrăţişează, te apropie de tine şi te trec prin ochiul care te citeşte atent, dar îţi subliniază cu un fel de roşu fosforescent cât eşti de departe, tot mai departe, neputincios de departe de tine, filtrat prin ochiul care citeşte, ochiul care te recompune aici şi acum, atunci şi acolo. Şi nu trebuie să ne prefacem că violenţa aceasta nu există. Dincontră, trebuie să ne gîndim mai mult la ea, ca să o îmblînzim. Să ne gândim mai des la literatura exilului, la războiul identitar, la românii plecaţi la muncă în străinătate, la femeile care nu se mai recunosc în oglinda ciobită de lovituri, la imposibilitatea traducerii şi la cuvintele faţă de care suntem datori, la seva care curge din coroană înapoi în rădăcină ca să poată să crească la loc.

publicata in ziarul 24 ore Muresene.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s