„Aportul original al volumului Mirunei Vlada, Prematur, apărut în 2021 la Editura Cartier din Chișinău, este îndeosebi tematic, abordând frontal și acut subiectul tabu, în societatea românească actuală, al maternității refuzate, precum și o serie de teme adiacente, cum ar fi viziunea patriarhală asupra corpului feminin, trecutul totalitar, influența bisericii asupra discursului public, situația mamelor minore și a întreruperilor de sarcină. Sub aspect formal, textele trec gradual de la forma manifestului frust, aproape lipsit de dimensiune paradigmatică, la confesiune și retrospectivă maieutică, iar în final la reformulări simbolice ale principalelor elemente abordate în poeme, din perspectiva a 12 „apostolițe” subversive.
Discursul ia frecvent forma manifestului și a aserțiunii în prima parte a cărții, Manifest extrauterin (după 16 ani), o reluare și aprofundare a vocii din poeme extrauterine, care anunța deja o intenție iconoclastă și întoarsă de la lume, asemenea uterului retrovers, care nu refuză doar expulzarea, ci și accesul la o intimitate autoflagelată, aflată într-un proces continuu de apropiere și respingere față de ea însăși: „am uter retrovers/ ecograful mi-l arată mereu răsucit spre interior/ stă cu spatele la lume. nu e nicio ieșire din el/ lumea ta amniotică e una tot mai improbabilă” (p. 22).
Deloc întâmplător, volumul se deschide cu o negație: „Nu îmi vreau ovarele”, care echivalează cu o anulare a biologiei și a identificării societale clasice dintre feminitate și organele reproducătoare. Aceasta este urmată de o extirpare a uterului, cealaltă parte anatomică esențială, în care rolul impus femeii se desăvârșește: „tot ce mai pot să scriu sunt fișele clinice ale unei/ histerectomii/ cu precizia chirurgiei robotice minim invazive” (p. 23). De-a lungul primei părți, vocea poetică nu există în niciun moment per se, ci se situează, de la bun început, într-o descendență simbolică, foarte veche, a oprimării: „ești descendenta unei colonii de femei vrăjitoare care își/ refuzau uterul”. Câteva poeme mai târziu, antecedentele revin printr-o imagine sugestivă de tip matrioșka, ce lasă foarte puțin spațiu de mișcare în afara determinării sociale și culturale: „Suntem o debara bine organizată// Toate, din străbunică-n fiică, suntem ca niște/ păstăi de mazăre așezate în alte păstăi de mazăre”.
Dincolo de plasarea într-o anterioritate, versurile prilejuiesc și o conjuncție contemporană – mai întâi, în sens larg, cu generația feminină care după 1989 a putut avea control asupra propriului său corp prin metodele contraceptive, apoi, în sens restrâns, cu generația feminină care nu doar își amână maternitatea, ci o reneagă ostentativ, în ciuda încercărilor persistente de a impune scopuri supraindividuale corpului feminin. Între femeile din perioada comunistă și cele actuale există atât un raport de opoziție, cât și unul de continuitate, refuzul maternității venind pe filiera unei traume colective care nu doar influențează prezentul, ci îi supraviețuiește individului și se perpetuează: „corpul ține în el istoria. și apoi apar tot felul de eczeme./ istoricul e un dermatolog al nației” (p. 34) „și atunci unde e Memoria dragostei pusă de părinți în tine/ eu am in mine doar Memoria greșelii de a mă naște în urma/ unui Decret barbar/ a lașității mamei, și a lipsei ei de bani pentru un avort ilegal și periculos”; „eu vin pe un șir indian de avorturi masive/ din comunism/ din alea cu andrele în baie/ se explică”. (p. 44). Trauma e genealogie ar fi concluzia acestei secțiuni din Prematur, în care întâlnim o arheologie a lipsei de control, urmată de retrasarea principalelor sincope ale istoriei colective recente.”
Citește întreaga cronică de Andreea Apostu pe Poetic Stand: https://poeticstand.com/2021/07/06/prematur-de-miruna-vlada-curaj-si-vulnerabilitate/?fbclid=IwAR0tQ1C5Fv3nVjjWtwJJNEnbRu_z_BA6PD-4jVLV0-tk47LOtsCgtWXv4As
Leave a Reply