DIN VOLUMUL PAUZA DINTRE VENE

Home » DIN VOLUMUL PAUZA DINTRE VENE

Pauza dintre vene, editura Cartea Românească (Polirom), București, 2007 (cu audio-book).

“Cred ca ‘pauza dintre vene’ e o metaforă deschisă, care te trimite în multe direcții, ca și extrauterinitatea, făcând legatură și cu lumea senzorială, dar și cu cea spirituală. Eu pur și simplu m-am gândit așa: viața trece prin vene, dar printre vene ce trece? Cum e să te așezi între vene și să privești de acolo lumea? Aşa că am explorat cumva în acest volum toate reziduurile ‘de dincolo de viață’, de dincolo de vene.”

(Miruna Vlada într-un interviu)

„În inima mea cartea asta rămâne ca un cântecel asurzitor, fredonat de un copil fricos, rătăcit în pădure.”

(Confesiune a autoarei in revista “Psychologies”)

Reacții la carte:

  “O poezie crudă practică Miruna Vlada si nu in sensul cruditatii timpurii, ci acela al cruzimii, al revelarii angoaselor sub forma imaginilor contorsionate ale metafizicului transpuse in biologia organismului. Toate starile de spirit prefac in rana fiecare mecanism al fiziologiei umane. Si acest procedeu de transpunere a simtamintelor in fizic face ca lirica ei sa fie inteligibila intre povestire si poetic.”

(Mihai Vieru, în revista “Familia”)

“Tot erotismul poeziei Mirunei Vlada se leaga, se intretese metafizic, un pic mai dur, mai frustant, nu gasibil neaparat in lucrurile comune vadite ca la initiatorii poeziei metafizice, insa daca se intimpla in lucruri evidente, zilnice, atunci ele sint cele care sint puse intr-o lumina a metafizicului si de acolo Miruna Vlada coboara in ochii cititorului strict numai nevoia de concret. Imaginile acestui erotism neimplinit – deci clar de sorginte romantic-metafizica – sint socant de frumoase”.

(Mihai Vieru, în revista “Tomis”)

“Fără a-și fi uitat habitudinile din Poemextrauterine, Miruna Vlada, în cel de-al doilea volum de poeme, Pauza dintre vene, se situează diplomat și echidistant între cele două extreme. Angoasa, turpitudinea, răul omniprezent, [[fin du siecle]] sunt zidite într-o erotică decadentă, histrionică, cvasiteatrală. Fără a fi excluse. Dacă prin Poemextrauterine Miruna Vlada se înscria în canoanele poeziei grav apoftegmatice, implozive, vorbind ritos despre apocalipse cotidiene, in Pauza dintre vene, tonul se edulcorează, se tempereazp, se echilibrează matur. Reflexiile sexuale, «orgasmul livresc», exhibarea unui eu dilatat și poluat, simularea anticopilăriei, discursul pletoric și sintaxa turgescentă, oscilația nesigură intre prozaic și imponderabil, fascinația și ostentația fragilității, iradiate de o prestidigitație autenticistă trec într-un polimorfism fățiș: avatarurile Mirunei Vlada sunt și în Pauza dintre vene continuumuri ale simultaneității senzoriale – repulsie și exuberanță, voluptate și infamie –, însă «extrauterinitatea» poeziei este refuzată, morbul este integrat, patologia e acum gest asumat, asimilat deplin.”

“Conștientă de sine și de potenta soteriologică a actului confesiv, Miruna Vlada extrage din arhitectura textului accentele friabile sau le convertește în puncte de tensiune. Oximoronică, ea coagulează senzația frustă cu scriitura autoreflexivă, coerentă. Ceea ce-și arogă funcția conectivă (și catalizatoare) a textelor din Pauza dintre vene este tocmai tema (ingrată): imaginarul Pauzei pivotează în jurul unei figuri masculine, eterate și atemporale, prezenta-absența fertilizantă, căreia i se imploră ubicuizarea, luarea în posesie, autarhia. Volumul Mirunei Vlada este un debușeu erotic, cuantificat de posibilitatea existenței celuilalt. Marcată de aceeași perpetuă sincopă/ ezitare (pauză), reflexia/ imaginea femeii este deformare și mistificare – ea nu capătă substanță decât prin raportare la celălalt, iar autoscopia echivalează cu depersonalizarea și/sau autoflagelarea. Există, însă, invazia de nestăvilit a angoasei, hipnotizantă, supradozată, fiindca poetica Mirunei Vlada este construită pe consubstanțialitatea extremelor, ca-ntr-o bandă a lui Mobius, aceleași și mereu altele: dragostea nu coagulează, ci sfâșie pentru a recompune, moartea singură distruge, egalizează și pulsează în obiecte și-n ființe, gestul se frțnge la jumătate sau vegetează în intenție; e o lume a strigătului, fie el insolent, voluptuos, insurgent sau terifiat.”

(Rita Chirian, revista “Cultura”)

“Să mă întorc la Pauza dintre vene e ca și când aș pleca într-o călătorie lungă, lungă, la capătul capului meu. Am scris volumul asta în vreo 2 ani, în transe. Eu când scriu, scriu mult dintr-o dată. Adesea mi se întamplă să umplu toate colile albe pe care le am pe masă în acel moment. Când se termină colile, se termină și poemele. E foarte simplu.

Unul din poemele din Pauza îmi aduc bine aminte ca l-am scris într-un bar de pe Lipscani, dupa ce am ieșit de la facultate. Am scris pe șervețele de sub ceașca de cafea. Apoi chelnerița a văzut ce concentrate sunt și m-a intrebat firesc: „Să vă mai aduc?’. Eu am raspuns fără sa fiu atentă, credeam că se referă evident la cafea. Zic ‘da’. Și se întoarce peste un minut cu vreo 5 șervețele. Am rămas cu gura căscată. Am continuat în felul asta poemul, până la capătul șervețelelor…”

 (Confesiune a autoarei in revista “Psychologies”)

Poeme din carte:

  1. câmpina

momentan un fluture în lichid amniotic

o cafea amară şi rece

şi o ceaşcă bătrână crăpată la buză

gândindu-te la

sarcină

la ridurile femeii de 30 de ani

ca mugurii primăverii

în colţul ochilor se spune o cu totul altă poveste

se scrie un alt calendar

şi la moartea ce se scurge din toate

la feţele desfigurate ale părinţilor

(da, realizezi, tu controlezi mimica lor

gesturile tale sunt legate cu mii de fire de organele lor de simţ)

când fluturele negru ne va intra în casă

şi ni se va cuibări în pupile

iau un prosop îmi ud faţa

apoi vreau să o şterg să o îngrop să iasă din ea fulgii negri

îi simt aripile în degete în sfârcuri în călcâie în umeri mă zgârie

îl simt dezamăgit singur

înţepenit în femur holbat

azi nu mai înaintăm

nici mâine

zile în şir vom sta

fără să ne cadă nici un fir de păr

stau cu mâinile legate

ei mă îmbracă în mireasă

cu o rochie de salivă

durerea de obicei curge

dar acum s-a înţepenit şi fâlfâie uşor

stau într-o mansardă cu hârtii îngălbenite crăpate la buză

prin care îmi ies degetele

ne-o înfăşurăm în hârtii ca să nu se mai vadă

dar acum văd ca şi voi

un ecran mare

cu un fluture portocaliu

în lichid amniotic

vama veche 2

 

un proiect cinematografic

 

pot dormi lângă tine

fără să ştiu unde mă aflu   unde genele mele ating norii

un şnur roşu aproape lichid

leagă visele noastre până adânc în pământ

fără dragoste nu aş avea degete

ci solzi

moartea în tina de sub unghii

un fel de inevitabil anost

o femeie cu sânii goi, singuri

o mireasă văduvă zburând deasupra mării

lumina din ochii noştri acum

eu sunt aici ca să te strâng de pe jos

eu sunt aici pentru că m-au inventat cuvintele tale

mirosul tău îmi stă pe genunchi

formează în rotulele mele

cerculeţe în mişcare

precum la aruncarea unei pietre în apă

îmi pot smulge părul dar

realitatea din jur nu va rămâne niciodată

însărcinată cu mine

vreau o burtă mare de aer din care tu

să poţi cădea oricând în braţele mele

tocmai vedeţi un film

care şi-a ucis regizorii :

la spitalul Municipal asistentele schimbau tura

s-a născut

şi au aruncat-o în apă rece

era august dar se învineţise de urlete

el era undeva la o distanţă de 5-6 staţii de 226 sau troleu

transpirat foarte speriat cu tâmplele acoperite

simţea că vântul aduce un miros straniu

de piele şi buze şi urlet

eu îmi scânceam în chiuvetă primele raze de lumină

vântul adusese peste faţa ta frumuseţea

ţi-a curs puţin sânge ai tremurat

te-ai închinat stângaci la o icoană mică din sufragerie

erai un bărbat tânăr căruia îi încărunţiseră în câteva secunde

toate cuvintele

dragostea a apărut pe lume în haine de vrăjitoare

 

ştiai că mă născusem pentru că ţi-ai dus

 imediat ceasul la reparat

în faţa lui te închini acum

e ceasul în care nimeni nu mai crede

unde minutele se sărută între ele ore-n şir

şi capătă aceeaşi greutate ca trupurile noastre

 

sunt kilometri de candoare între noi

amintirile forfăie prin cameră pline de bale

dacă tai acest film cu o foarfecă

Dumnezeu îl va lipi la loc cu saliva lui aurie

acum înţeleg

naşterea mea ţi-a provocat un infarct

nu mi-ai auzit ţipătul

doar m-ai visat fetiţă

 într-o rochie când cenuşie când albă

stând pe puntea vaporului ce ne ducea în Siberia

 

încă nu am ajuns

încă stăm în patul de fier al castelului Mayerling

aşteptând fără ezitare să se crape

de ziuă

sexele noastre au devenit deja tufe de margarete

tufe ale deşertului

ne-am întâlnit după 20 de ani

şi am deschis împreună

un spital de urgenţă

Dumnezeu ne-a astupat gurile cu hârtie

 

ceilalţi îmi spun că arăt foarte ciudat

că pe întuneric se vede strălucindu-mi în piept

distanţa dintre noi

pe care o beau din fiecare pahar şi o gust din fiecare farfurie

oroarea de a nu-ţi simţi umărul lipit de al meu

în sfârşit sângerez din tine. vreau să mă întorc

Va ţâşni

 

 

 

eşti de var
culegi cioburile disperării
apropierea e de fapt o disecţie a globului ocular
încet se desprinde şi-n gemete scurte
pleoapele smulse
irisul de cornee
pupila se strânge
retina rămâne încarnată în viziuni
rămân şi spărturile prin care
îţi văd laringele tremurând

ca un psihopat mă frec de mobile
îţi caut în lemn atingerea
în vitrine tăietura buzelor
în cuie-n şuruburi privirea pierdută

te crăp
mă frec de haine de rujuri
e aici un teatru al atingerii
care mă siluieşte
tandreţea e o mică ciupercă
vreau să mă frec de moarte

până ajung la pauza dintre vene

căci cu mâinile murdare te iubesc
cu înghiţituri lacome
cu cerneală şi vanitatea ei

îi voi ucide pentru tine, îţi promit
cu fardurile lor îţi voi picta
pe cioburile disperării fluturi

această preerie care ni se arată
e locul unde ne odihnim după scris
când nu ne mai jucăm în vene
când nu mai imităm întunericul
şi nu mai cerem bani pentru asta

e aici e un izvor limpede lângă care
trebuie să ne odihnim
aici moartea se zvârcoleşte în litere şi în unghii
aici trupul tău de var e în aer

mă apeşi pe piept foarte puternic
nasturii cămăşii îmi intră adânc în piele
nu de acolo va ţâşni iubirea
rămân mici cerculeţe roşii
îţi arăt
dimineaţa dispar

îmi strâng cu disperare palmele de tăblie
de o parte şi de alta a patului
aici e extazul
când vei pune mâna va trebui
să simţi tăblia patului pe coapsele mele
va trebui să vezi arcurile patului
când îmi vei desface cămaşa
primele raze vor intra prin efracţie
vor ţâşni din perdele
se vor înfige ca nişte ace în
trupul unui bărbat de var
ce-şi strânge palmele disperat
de tăblia patului
frecându-se până la lichefiere

îmi vor rămâne genunchii în mijlocul camerei
şi ochii dilataţi

recompuşi
privind razele

şi apoi lacrimile care inundă
fără să ţâşnească

ai o ciupercă pe pielea braţelor
şi pe creier
ca orice poet
o inimă în care te îmbraci
îmi arată unghiile ei lungi şi neîngrijite
le voi tăia se va face beznă
şi îmi va umple gura

Castelul Goethe

îmi umplusem camera cu bărci

cine intra se putea

aşeza într-o barcă, se putea întinde şi odihni

putea pune urechea şi putea auzi

a intrat şi tata într-o zi

m-a mângâiat pe creştet

a spus că el nu poate să se aşeze

că pe el nu-l ţin că el mă cunoaşte prea bine

apoi dansam cu nora

în castelul goethe

erau lampadare uriaşe aurite

rococo deasupra noastră oglinzi pahare de cristal

nora ne spunea că podeaua e ca un tavan

dacă priveşti din tavan

alergam prin sălile castelului goethe chicoteam

se jucau piese de teatru se ţineau concerte de cameră

se auzeau aplauze ne ovaţionau

le sclipeau ochii de poftă privindu-ne

octavian rămânea mereu în urmă

eu şi nora alergam foarte repede

nici nu atingeam treptele săream peste ele

octavian strângea într-o pungă

toate găurile pe care noi le lăsam în urmă

şi apoi am ajuns pe o plajă pustie

unde nora şi-a găsit oboseala

marea nu se mişca

octavian era mai înalt ca noi

avea puţina promoroacă pe gene

şi ne-a spus

ca în pildele biblice

ştiţi că acum

sângele ne atârnă până dincolo

nora a început să-şi adune celulele

spunea că nimic din ce poţi găsi în nisip

nu face rău

zicea uitaţi-vă la mine

eu însămi sunt aici în nisip

şi mă adun şi mă fac la loc

şi apoi o să mă vedeţi plutind

cuvintele ei erau o ceaţă groasă

ce învelea aerul dintre noi

şi marea galbenă

marea mi-a spus că nora va fi

de-acum de-o frumuseţe inversă

octavian privea în jos

încerca să-mi sfărâme bărcile

şi să-mi dea drumul

nora spunea că nu există sănătate aici

decât dacă ţii ochii închişi pentru câteva minute

fusta ei lungă neagră

începuse deja să plutească

ne era frică

dar ea spunea ca în pildele biblice

 

cu cât mă îndepărtez

voi să ştiţi că m-apropii