2 nominalizari pt #bosniapartaj

285625_10151305058293284_1476146786_n

din comunicatele de presa ale Radio Romania Cultural si Observatorul Cultural

De 15 ani, la fiecare sfârşit de lună martie, Radio România Cultural îi premiază, intr-o gală a valorii şi a rafinamentului, pe cei care au performat în diferitele domenii ale culturii în anul anterior. Gala Premiilor Radio România Cultural, ediţia a XV-a, va avea loc luni, 23 martie, de la ora 19.00, la Teatrul Odeon.
Maria Balabaş şi Radu Croitoru vor fi amfitrionii galei, iar momentele muzicale vor fi asigurate, cu vervă şi virtuozitate, deAnalia Selis, Răzvan Suma şi Mariano Castro.

Evenimentul va fi transmis în direct la Radio România Cultural şi pewww.radioromaniacultural.ro şi retransmis de TVR 2.
În cadrul Galei vor fi acordate premii la nouă secţiuni, precum şi trei premii speciale, ai căror câştigători sunt deja cunoscuţi:

Premiul de Excelenţă îi va fi decernat actorului Mircea Albulescu.

Premiul Lux Mundi îi revine coregrafului Gigi Căciuleanu.

Premiul ”In memoriam Iosif Sava”îi va fi acordat Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti-150 de ani, reprezentată de rectorul său, compozitorul Dan Dediu.

Nominalizările pe domenii ale Galei Premiilor Radio România Cultural sunt următoarele:

La categoria „Poezie” nominalizările sunt: Bogdan-Alexandru Stănescu, pentru volumul anaBASis, Editura Cartea Românească; Bogdan O. Popescu, pentru Cartea dragostei, Editura Humanitas; Miruna Vlada, pentru volumul Bosnia. Partaj, Editura Cartea Românească; Octavian Soviany pentru Călcâiul lui Magellan, Editura Cartea Românească,.

La “Proză” au fost nominalizate volumele:Nora Iuga, pentru Harald şi luna verde, Editura Polirom;Lavinia Branişte, pentru volumul Escapada, Editura Polirom; Marius Chivu, pentru Sfîrşit de sezon, Editura Polirom; Dan Lungu, pentru Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, Editura Polirom.
La secţiunea „Film” au fost nominalizate: Toto şi surorile lui de Alexander Nanau; Al doilea joc de Corneliu Porumboiu; Quod erat demonstrandum de Andrei Gruzsnicki; Closer to the Moon de Nae Caranfil.

La categoria “Teatru”, nominalizările sunt următoarele: Răzvan Mazilu, pentru valorizarea în dimensiune contemporană a musicalurilor Cabaret (Teatrul German de Stat Timişoara) şi West Side Story (producţie FNT); Andrei şi Andreea Grosu, pentru construcţia cu consecvenţă şi curaj a spaţiului teatral alternativ UnTeatru; Centrul de creaţie şi cercetare „Ion Sava” (TNB) coordonat de Cristiana Gavrilă, pentru programul 9G – Noua generaţie.

Pentru categoria “Muzică” au fost nominalizaţi: violonistul Gabriel Croitoru, pentru Turneul Naţional „Vioara lui George Enescu la sate”, care în anul 2014 a ajuns la ediţia a III-a; tenorul Ştefan Pop, pentru realizările artistice din anul 2014; saxofonistul Nicolas Simion, pentru continua provocare a publicului prin concepte diverse, în care muzica de jazz şi tradiţională îşi găsesc continuu elemente comune.

La secţiunea “Arte plastice” au fost nominalizaţi: Teodor Graur, pentru expoziţia Nostalgia, curator: Raluca Voinea; Învățământul artistic bucureștean și arta românească după 1950. Expoziție la aniversarea a 150 de ani ai Universității Naționale de Arte; Viorica Iacob pentru expoziţia Pământ şi valuri, la Galeria Senso, 4-29 noiembrie 2014; Aurel Vlad (n. 1954), dublă expoziţie aniversară: Galeria Simeza şi Muzeul judeţean Gorj, ansambluri sculpturale în tablă şi lemn, gravură; Ştefan Râmniceanu, pentru o evocare eveniment a ctitorului Constantin Brâncoveanu, o retrospectivă care a însumat peste 300 de lucrări pe simezele Palatului Mogoșoaia și în noul Memorial Văcărești.

La secţiunea “Educaţie şi învăţământ” lista nominalizărilor este următoarea: Policy Center for Roma and Minorities (Centrul de politici pentru Romi şi Minorităţi), pentru activităţile organizate în 2014 în cadrul Clubul de Educaţie Alternativă (CEA); Academia Atlantykron, pentru ediţia taberei din vara anului 2014, a 25-a ediţie; Muzeul Naţional al Ţăranului Român, pentru organizarea „Atelierului de creativitate”; Asociatia ViitorPlus, pentru proiectul Pădurea Copiilor.

Nominalizaţii la secţiunea „Ştiinţă” sunt:”Mircea Ignat, pentru activitatea desfășurată și in anul 2014 în inițierea tinerilor olimpici în tainele cercetării științifice și calificarea acestora în competiții internaționale de prestigiu din domeniu.”; Radu Popa, dr. în microbiologie, Universitatea Northwestern din Los Angeles, director de cercetare la compania River Road Research; Toma Pătraşcu, preşedintele Asociaţiei Secular Umaniste, ASUR din România.

La secţiunea “Proiecte culturale şi festivaluri” au fost nominalizate: Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia a XXII-a; Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti, ediţia a VII-a
Festivalul International de Muzică de Cameră SoNoRo– editia a IX-a, Bridges; Caravana Docuart 2014.

&

În ultimele trei săptămîni, redactori şi colaboratori constanţi ai revistei noastre au votat pentru o nouă rundă de nominalizări pentru Premiile Observator cultural, acordate pentru apariţiile editoriale din 2014. În urma centralizării voturilor, iată nominalizările pentru cele şase categorii la care acordăm premii şi anul acesta. Cum punctajele au fost foarte strînse, la unele categorii, am decis să nominalizăm şase (la „Proză” şi la „Debut“ chiar şapte) titluri, pentru a nu nedreptăţi pe nimeni.   Critică literară/ Istorie literară/ Teorie literară
Al. Cistelecan, Ardelencele, Editurile Şcoala Ardeleană şi Eikon
Liliana Corobca, Controlul cărţii – Cenzura literaturii din regimul comunist din România, Editura Cartea Românească
Cătălin Ghiţă, Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake, Editura Institutul European
Mircea Mihăieş, Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător, Editura Polirom
Angelo Mitchievici, Caragiale după Caragiale, Editura Cartea Românească
Eugen Simion, Cioran – o mitologie a nedesăvîrşirilor, Editura Tracus Arte
Eseistică/ Publicistică
Ştefan Afloroaei, Privind altfel lumea celor absurde, Editura Humanitas
Mirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, Editura Polirom
Corin Braga, Acedia. Jurnal de vise, Editura Polirom
Alexandra Ciocârlie, În dialog cu anticii, Editura Cartea Românească
Simona Sora, Seinfeld şi sora lui Nabokov, Editura Polirom
Memorialistică
Gabriela Adameşteanu, Anii romantici, Editura Polirom
George Banu, Monologurile neîmplinirii, Editura Polirom
Emil Brumaru, Veronica D. Niculescu, Cad castane din castani, Editura Polirom
Vasile Gogea, La scara blogului. Jurnal dedus (2010-2014), Editura Charmides
Ioan Groşan, Lumea ca literatură. Amintiri, Editura Polirom
Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei, Editura Humanitas
Proză
Petre Barbu, Marea petrecere,Editura Cartea Românească
Lavinia Branişte, Escapada, Editura Polirom
Ionuţ Chiva, Boddah speriat, Editura Polirom
Sebastian A. Corn, Ne vom întoarce în Muribecca, Editura Nemira
M. Duţescu, Uranus Park, Editura Polirom
Dan Lungu, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, Editura Polirom
Radu Mareş, Sindromul Robinson, Editura Polirom
Poezie
Domnica Drumea, Vocea, Editura Charmides
Adela Greceanu, Şi cuvintele sînt o provincie, Editura Cartea Românească
O. Nimigean, nanabozo, Cartea Românească
Marta Petreu, Asta nu e viaţa mea, Editura Polirom
Octavian Soviany, Călcîiul lui Magellan, Editura Cartea Românească
Miruna Vlada, Bosnia. Partaj, Editura Cartea Românească
Debut
Cristina Andrei, Abonatul nu poate fi contactat, Editura Nemira (roman)
Dorica Boltaşu, Limite şi libertate. Radicalism şi reconstrucţie în hermeneutica secolului XX , Editura Niculescu (critică şi teorie literară)
Cosmin Borza, Marin Sorescu. Singur printre canonici, Editura Art (critică şi istorie literară)
Luminiţa Corneanu, Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel, Editura Cartea Românească (critică şi istorie literară)
Mihai Gheorghiu, Eseu despre proza lui Mircea Eliade, Editura Eikon (critică şi istorie literară)
Andreea Mironescu, Afacerea clasicilor. Paul Zarifopol şi critica modernităţii, Editura Tracus Arte (critică şi istorie literară)
Florina Pîrjol, Carte de identităţi, Editura Cartea Românească (teorie literară)
Gala Premiilor Observator cultural va avea loc luni, 30 martie, de la ora 19.00, la Teatrul Odeon.

Juriul care va decide premiile este alcătuit din: Carmen Muşat (preşedinta juriului), Bianca Burţa-Cernat, Adina Diniţoiu, Adrian Lăcătuş, Antonio Patraş, Iulia Popovici şi Claudiu Turcuş.

Ca şi la precedentele ediţii, revista Observator cultural acordă Premiul Opera Omnia „Gheorghe Crăciun“ unui scriitor al cărui nume va fi anunţat în seara Galei. La ediţiile de pînă acum, acest premiu a revenit scriitorilor: Mircea Horia Simionescu (2007), Mircea Ivănescu (2008), Norman Manea (2009), Radu Cosaşu (2010), Emil Brumaru (2011), Şerban Foarţă (2012), Dumitru Ţepeneag (2013), George Banu (2014).

Începînd cu cea de a IV-a ediţie a Premiilor Observator cultural, revista noastră a omagiat, în fiecare an, traducători importanţi: Antoaneta Ralian şi Anamaria Pop (2010); Luminiţa Munteanu şi Luminiţa Voina-Răuţ (2011);  Sorin Mărculescu şi George Volceanov (2012); Viorica Nişcov şi Alexandru Al. Şahighian (2013), Bogdan Ghiu  (2014).

În acest an, îi vom sărbători pentru reuşitele lor excepţionale pe Antoaneta Olteanu, cea care a făcut ca mari autori contemporani de limbă rusă să ne fie accesibili în limba română, şi pe Constantin Geambaşu, traducător dedicat al scriitorilor polonezi clasici şi contemporani.

La fel ca în anii precedenţi, am decis de la bun început să scoatem de pe lista de nominalizări cărţile publicate anul trecut de redactorii şi colaboratorii noştri apropiaţi. Astfel, volumele de poezie semnate de Doina Ioanid, Cusături, şi
Bogdan-Alexandru Stănescu, AnaBASis (ambele la Cartea Românească), cartea de debut a lui Cezar Gheorghe, Gîndirea-cinema (Cartea Românească), volumul de interviuri publicat de Adina Diniţoiu, Scriitori francezi la Bucureşti (Vremea), volumul lui Liviu Ornea, Bifurcaţii (Curtea Veche), minunata realizare poetică şi artistică semnată de Şerban Foarţă & Tudor Banuş, Tandem (Casa Radio),  precum şi cartea-obiect a lui Bogdan Ghiu, Linia de producţie. Lucrînd cu arta (Tact)  nu se regăsesc printre nominalizări, deşi ar putea figura oricînd pe orice listă a celor mai bune apariţii ale anului trecut.
Cei care au votat pentru nominalizări sînt: Şerban Axinte, Bianca Burţa-Cernat, Paul Cernat, Adina Diniţoiu, Silvia Dumitrache, Raluca Dună, Cezar Gheorghe, Alex Goldiş, Cristina Ispas, Adrian Lăcătuş, Doris Mironescu, Carmen Muşat, Oana Cătălina Ninu, Antonio Patraş, Dana Pîrvan-Jenaru, Raul Popescu, Iulia Popovici, Alina Purcaru, Andreea Răsuceanu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ovidiu Şimonca, Claudiu Turcuş. La categoriile unde votanţii au avut şi cărţi proprii pentru jurizare, nu au votat.

Momentele muzicale ale Galei Premiilor Observator cultural 2015, din 30 martie, vor fi oferite de Mike Godoroja & Blue Spirit.

despre cenaclul Euridice. scoala mea de poezie. (ep 2)

Eu eram elevă de liceu pe atunci, evident că nu vedeam toate astea. În clasa a 9-a m-am dus la câteva şedinţe ale cenaclului condus de Nora Iuga la USR şi apoi din 2002 am frecventat cu asiduitate cenaclul lui Mincu, cu tot cu aparatele de înregistrat  ale ziarului “Ziua” şi microfoanele care dădeau aerul unui “establishment” pompos şi neprietenos. Cred că am ratat doar vreo câteva şedinţe din cenaclul de la Casa Monteoru, când eram bolnavă. Eram atât de prinsă de întreaga atmosferă de acolo încât anumite şedinţe cred că le pot reproduce frază cu frază şi se derulează în mintea mea ca un film. Poate că eram şi într-o perioadă propice, în care absorbeam tot ce mi se întâmpla ca un şerveţel. Dar sunt conştientă, fără modestie, că am asimilat în acei ani cât alţii în zeci de ani, la propriu. Se crease o comunitate fantastică în jurul acelui cenaclu. Se socializa literar cu frenezie, dincolo de pasiunile acerbe stârnite în timpul dezbaterilor pe text, care se mai lăsau uneori şi cu vorbe grele sau cu certuri cu expresii bulevardiere. Dar Mincu aici avea un rol esenţial, că el dădea în mod cât se poate de asumat dictatorial cuvântul. De unde şi ideea că nu oricine punea să vorbească în cadrul cenaclului, şi dacă tot vorbeai trebuia să spui ceva inteligent.  Dacă nu, te taxa dur şi nu-ţi mai dădea cuvântul altădată. Oricât de nedemocratic ar suna, dar cred că acest filtru a adus multă valoare discuţiilor, a creat o anumită competiţie şi frenezie intelectuală în exprimarea opiniilor. Dar mai ales a creat premisele unor abordări argumentate pe text, care sunt de fapt esenţa unui cenaclu de calitate.  Şi acest lucru s-a datorat şi faptului că îi lăsa pe scriitorii tineri, uneori nepublicaţi să discute apăsat şi să spună ce cred, ceea ce i-a adus într-un dialog cu scriitori consacraţi, la care nu ar fi avut altfel niciodată acces. Mincu avea ceva în el şi de anarhist, şi de monarh autoritar, m-a fascinat asta la el mereu.

Pentru mine un lucru e clar – orice cenaclu organizat în zilele noastre nu va mai avea acest efect deoarece îmi dau seama acum că Euridice suplinea la vremea aceea o lipsă acută de altfel de interacţiuni literare. Era ca programul TVR în comunism, te uitai că nu erau alte multe metode de a-ţi petrece timpul liber sau de a vedea alte filme. Cum oferta lecturilor publice e mult mai vastă acum, nici un cenaclu nu mai are atâta popularitate ca atunci. Şi ceea ce mi se pare chiar miraculos  şi aproape ironic e că tot fenomenul ăsta s-a desfăşurat  o bună parte din timp sub cupola USR, ceea ce ştiu că nu a convenit multora din USR şi s-a văzut asta ulterior, când Mincu s-a certat cu ei, s-a mutat la MNLR şi şi-a continuat cenaclul Euridice pe cont propriu. Dar la începutul anilor 2000 toată efervescenţa asta putea fi catalizată doar de o instituţie cu acces la resurse de prestigiu şi de promovare, ceea ce acum nu mai e cazul. Acum, dincontră, USR a rămas anchilozată şi nu mai organizează nimic în afară de premii literare contestate, şi, în paralel, s-au dezvoltat, cum aminteam déjà Institutul Blecher (dar mai sunt şi multe alte iniţiative în alte oraşe precum Cluj, Iaşi, Braşov, Timişoara). Avem acum o mulţime de alternative eficiente la nevoia scriitorilor de a socializa, de a afla noutăţi literare şi de a dezbate pe text. Peste vreo zece ani vom vedea şi ce efect au asupra scriitorilor ce le sunt protagonişti.

Repet, pentru mine acest cenaclu a fost o şcoală de literatură. M-a făcut să ard foarte multe etape ale scrisului şi ale culturii literare. Îmi dau seama de ce poate nici nu regret că nu am făcut Literele şi nu mă simt văduvită în niciun fel de cultura literară necesară unui scriitor. Ce s-a derulat între pereţii acelui cenaclu a suplinit cu brio o formare specializată în tot ce înseamnă literatură contemporană. Şi îmi dau seama că totul a ţinut de o loterie – faptul că m-am născut în Bucureşti şi că am studiat la liceul Eminescu unde preda Octavian Soviany.  Aşa am putut ajunge încă dintr-a zecea la un cenaclu unde participau totuşi numai iniţiaţii. Alţi elevi la vârsta aia bâjbâie pe la revistele liceului şi îşi citesc creaţiile doar la festivităţile de ziua lui Eminescu, stand la mâna reacţiilor de elogiere sau strâmbat din nas a profesoarelor din cartier. Nu spun că asta ar fi ceva rău, doar că te face să baţi mai mult timp pasul pe loc şi procesul de găsire a propriei voci poetice să dureze mult mai mult. Îmi dau seama astfel că dacă mă năşteam într-un orăşel de provincie, adio cu titulatura mea de poetă doumiistă! Nu spun că n-aş mai fi scris poezie, nu vreau să fiu absurd de contrafactuală. Dar repet, tot procesul de formare cred că ar fi durat mult mai mult. Şi aici admit că tinerii scriitori din provincie au fost văduviţi de reclamă dacă nu veneau la facultate sau cu serviciul în Bucureşti sau nu îi susţinea cineva din Bucureşti. Oricum, nu fac acum pe socioloaga de weekend, observ şi eu tensiunea asta centru-periferie care se simte când se fac jocurile literare, mai ales când unii sunt mai promovaţi literar decât alţii, şi unii folosesc resurse literare la care alţii nu au acces. Iată că şi cenaclurile astea sunt rezultatul unor jocuri de putere şi e bine să nu uităm asta. Revenind, fără acest cenaclu cu siguranţă nu aş fi citit atât de multă literatură contemporană. Păi la cenaclul Euridice eram practic mereu aduşi la zi cu tot ce apărea în materie de poezie şi proză. Cum altfel aş fi putut să am acces la o atât de bogată listă de recomandări de lectură? Doar stand la mâna unei reviste literare sau bloguri specializate nu cred că reuşeam. Realizez că o parte a decalajului dintre oraşele centre universitare şi oraşele mici era pe atunci tocmai acesta – că la nivel literar erau decuplaţi de la noutăţi, mai ales dacă aceste noutăţi apar şi la edituri cu distribuţie proastă (sau inexistentă cum e cazul Vinea, unde apar comori literare adânc îngropate, la care doar autorii şi câţiva prieteni ai lor ajung).  Cu ajutorul internetului insa nici asta nu mai e o problema acum, accesul fiind practic mult mai usor, dar fiiund incontinuare nevoie de niste filter – forumuri, bloguri unde sa afli totusi cum sa cauti online noile aparitii literare. Deci la cenaclul Euridice nu aflam doar titluri de cărţi dar adesea puteam intra uşor şi în posesia lor, ceea ce iată s-a dovedit ca la vremea aceea era un adevarat privilegiu.

Trebuie să observ aici că relevante în formarea mea nu au fost doar lecturile propriu-zise în cenaclul Euridice, ci evident şi dezbaterile pe text, cum frumos îi plăcea lui Mincu să spună “sfârtecările textelor” şi, mai ales, discuţiile de după. Ritualul cuprindea mereu şi o sesiune a “berii de după”, la care uneori se alătura vesel şi Mincu însuşi.  Având acces la un set atât de variat de scriitori în cadrul cenaclului a însemnat enorm pentru scrisul meu, pentru realizarea debutului (pe care cine ştie cât îl mai amânam dacă eram în alte contexte) şi pentru a înţelege că totuşi generaţii literare atât de diferite cum era cea 2000 şi  cele “ante2000” (să le numesc generic pe toate la gramada) pot totuşi comunica, se pot contrazice argumentat, pot să se cunoască mai bine.

Concluzionand, cenaclul lui Mincu a fost un experiment “Big brother” într-un fel, o formă de a scrie istorie literară live, cu personajele la faţa locului. Toate orgoliile ciobite, toate certurile paternaliste pe locul fruntaş în generaţia 2000 şi valurile contestatare ale generaţiei, toate s-au derulat sub cupola construită de Mincu. Aş numi asta adevărata lui lecţie de generozitate intelectuală. Şi simbolică dar şi materială – caci Mincu nu era doar aprig, dar şi extrem de generos. Mă gândesc aici la faptul că USR nu aloca buget pentru autorii care citeau şi Mincu plătea din buzunarul lui transportul scriitorilor care veneau din provincie, insistând de fiecare dată să invite şi poeţi din alte oraşe. Sigur, acest cenaclu era pariul lui critic major şi s-a văzut asta în tot ce a scris după. Dar nu a fost, în nici un caz,  pur egoism critic. A fost generozitate. O lecţie de care cred că o viaţă literară provincială ca a noastră are atât de multă nevoie.

despre cenaclul Euridice – scoala mea de poezie (ep 1)

raspuns la ancheta revistei “Vatra” despre cenaclurile literare din Romania.

Vreau să dedic rândurile ce urmează lui Marin Mincu,

fără de care nu aş fi trăit nimic din ce descriu aici.

 Vreau să scriu despre şcoala de poezie la care am luat parte încă din liceu şi căreia i-am dedicat neîntrerupt vreo 5 ani din viaţa mea. Nu o să fac o exegeză elaborată privind rolul cenaclului Euridice in evoluţia literaturii române contemporane. Am şi o scuză bună să nu o fac – nu sunt critic literar. Dar o să spun ce rol a avut asupra mea – şi asupra scrisului meu, dar şi la nivel personal.

Chiar spuneam zilele trecute unor prieteni literari că mi-e uneori foarte dor de Marin Mincu şi îi mai aprind din când în când o lumânare când mă gândesc la el.  Şi în toiul dezbaterilor literare din zilele astea, nu pot să nu îmi închipui ce reacţii virulente ar fi avut să vadă circul ăsta cu Manolescu şi USR. Cred că i-ar părea bine că i se confirmă  într-un fel nişte chestiuni pe care le-a tot polemizat de-a lungul anilor cu aceste instituţii osificate pe care mulţi încă le mai venerau pe atunci. El era în esenţa lui un cruciat al unor cauze şi nu se schimba după cum bătea vântul. După dispariţia lui am început să conştientizez mult mai pregnant ce a însemnat el pentru lumea noastră literară “de tranziţie” şi ambiţia lui de a continua probabil cel mai longeviv cenaclu românesc de după ‘89 şi de a cataliza nişte puncte de formare şi manifestare a generaţiei 2000 pe care a răsfăţat-o atât de mult.  O să încep chiar de aici – pentru ca un cenaclu să aibă impact dincolo de mâna de oameni care îl frecventează e nevoie întotdeauna de un catalizator, de o personalitate puternică pentru a iniţia şi a continua mai ales un cenaclu. Forţa unui cenaclu stă în continuitate. Ambiţia celui ce iniţiază cenaclul e fundamentală cred eu, că dacă nu e dârz şi nu îşi duce proiectul mai departe, dincolo de obstacolele ce îi apar în drum, nu iese nimic.  Mincu era teribil de ambiţios în tot ce făcea, şi el nu a făcut din acest cenaclu o iniţiativă printre altele, ci a propus o viziune. De-aia a şi avut continuitate cred eu, şi de aceea a şi avut un impact enorm şi asupra acelor ce frecventau dar şi asupra celor care habar nu aveau de cenaclu. Frecvenţa săptămânală a ajutat enorm. La cenaclul Euridice mulţi autori tineri au putut citi de-a lungul anilor de câte două-trei ori, din noile lor proiecte literare. Sub ochii noştri s-au finalizat în timpul, şi cu ajutorul discuţiilor din cenaclu aproape un raft întreg de cărţi, mai ales de debut. Păi asta în sine e o realizare majoră. Vorbim totuşi de nişte întâlniri care să se desfăşoare cu regularitate, care să stimuleze dialogul şi diversitatea de opinii, care să îşi păstreze o anumită prestanţă, şi să rămână ceva în urma lor. Euridice nu a fost doar un cenaclu, ci şi o reţea de multe alte  activităţi din jurul său. Aşa cred că l-a gândit Mincu de la început ,de aceea nici nu a contat cine ce beţe în roate îi pune. Cenaclul Euridice avea un ritual anume, avea o personalitate adesea incomodă dar de neignorat care îl ordona, aducea mereu diversitate, şi mai ales a fost teribil de rezistent – s-a desfăşurat cu obstinaţie de-a lungul a aproape un deceniu (7 ani să tot fie, dacă îi mai socotim şi ediţiile de la Biblioteca metropolitană, ultimele dinainte de dispariţia lui Mincu).

Vorbind de longevitate a unei iniţiative de acest fel – zilele trecute am participat la celebrarea ediţiei 100 a Clubului de lectură Institutul Blecher, un proiect iniţiat şi moderat de Claudiu Komartin. Sala era plină de tineri studenţi, fani ai poeziei şi foarte puţini literaţi. Mă uitam la acea sală şi o comparam cu atmosfera cenaclului Euridice. Într-un deceniu şi ceva s-au schimbat foarte multe – modul de interacţiune, modul de a scrie, formatul întâlnirilor. Acesta e clar tot un fel de cenaclu, dar un altfel de proiect.

Dar să revin. Avantajul lui Mincu am simţit că a fost întotdeuna şi experienţa lui în Occident. A trăit şi a predat în Italia şi a călătorit destul de mult în scopuri literare. Viziunea pe care a avut-o el despre ce ar trebui să facă literatura română cred că a fost influenţată de acest contact al lui cu alte literaturi. Ca şi Claudiu, Mincu nu s-a mulţumit doar să facă un cenaclu şi atât. A avut o viziune mai amplă – a deschis şi o editură care promova poeţii tineri pe care alţii îi ignorau, a instituit un premiu pe care îl dădea din banii lui tot ca să îi sprijine pe tinerii care nu aveau acces la resurse şi s-a străduit ca cenaclul să lase în urmă o amplă arhivă auditivă, foto şi câteva volume ce sintetizau discuţiile şi lecturile desfăşurate, ca un clasor de literatură contemporană. Ceea ce vreau să spun e că şi-a transpus viziunea aceasta de a sprijini o nouă generaţie literară în toate activităţile sale –îşi punea doctoranzii să se aplece critic asupra acestei generaţii, în revista “Paradigma” îi publica tot pe tineri, la cenaclu tinerii atrăgeau atenţia că erau puşi lângă scriitori consacraţi etc.  Mincu îi trata pe tinerii scriitori egal, ceea ce era în mod fundamental diferit de modul de relaţionare a USR, care era unul de putere asimetrică şi de monopol ostentat al resurselor literare la care tinerii nu aveau acces.

(va urma partea a 2-a a textului).

o scrisoare catre Romania din 2012

Să te apuci de scris e adesea o formă cumplită de cruzime. Iar scrisorile sunt de două ori crude – o dată pentru scris în sine, şi a doua oară pentru că îţi actualizează depărtarea. Când scrii, simţi pe viu că eşti la capătul celălalt şi că te apropii de tot ce e în jur doar privind depărtarea în ochi. Când scrii, te plimbi de la un capăt la celălalt. Şi te dor ochii. Dar aceasta este poate cea mai semnificativă formă de violenţă a omenirii. De a alerga necontenit de la un capăt la celălalt. (Hmm, acum se pare că nu sunt numai patetică, ci şi abstractă, ceea ce e chiar mai grav….  Dar nu vă speriaţi, îmi revin).

În a doua scrisoare pentru România vreau să vorbesc despre violenţă, femei, învăţarea limbilor străine, târgul de carte Gaudeamus, identitate şi rădăcini. Destul de simplu, nu? Şi dacă la prima vedere pare că nu e nici o legătură între aceste elemente, atunci o să vă rog să vă supuneţi actului de violenţă al acestei scrisori şi să mă lăsaţi să croşetez legăturile în rîndurile de mai jos. Căci deîndată ce incepi, să continui să scrii devine o îmblânzire.

O să încep de la o anecdotă, o greşeală simpatică, dar deloc nevinovată. În prezentarea biografică de la prima scrisoare publicată în numărul anterior textul a început cu o declaraţie frustă – Miruna Vlada, poet şi manager cultural. Mi s-a părut amuzant dar şi puţin dureros, pentru că deşi era vorba de mine, nu m-am gândit niciodată că sunt poet şi de fapt ce înseamnă că o femeie e poet? Ceea ce poate părea o simplă greşeală de tipar e de fapt un act de violenţă recurent în societatea contemporană. O palmă de obrazul identităţii. Nu intru acum in dezbaterea aceea lungă despre masculinizarea meseriilor (ok, poate că sună ciudat să spui că esti poetă şi manageriţă – şi cumva oximoronic, dar asta e problema mea identitară, nu e vina nimănui). Dar trebuie să subliniez că am fost cumva marcată de acest mic episod, care m-a dus inevitabil cu gîndul la statutul femeii în spaţiul public romînesc, încă marcat de nenumărate stereotipuri mascate în chingile limbajului. Feminizarea meseriilor (un act gramatical simplu, şi logic la prima vedere) devine însă un act social stigmatizant. Logica ar fi următoarea – dacă ţi se spune poetă, înseamnă că trebuie să te asumi ca atare, deci scrii ca o poetă, deci tematicile tale literare sunt limitate la experienţele feminine, ceea ce face scrisul tău mai puţin valoros căci e mai puţin universal ca cel „oficial”. Citind recenziile multor critici literari din România, puteţi lesne observa logica de mai sus. Dar trebuie să reflectăm la acest subiect căci tot ceea ce ne atinge la nivel identiar e un act de violenţă cu multiple consecinţe. Uneori de nebănuit. Şi limbajul, aici, cel scris dar mai ales cel vorbit, joacă rolul esenţial. Pe el trebuie să îl amendăm primul pentru că el dă formă minţii noastre. Nu întâmplător „cătuşele corectitudinii politice” au fost puse limbajului. El e cel mai violent căci palma se mişcă abia după ce un anume cuvânt o provoacă. Deci, să corectăm cuvintele invizibile, înainte să punem bandaje ca să „ascundem” efectele vizibile, imprimate pe piele. Vânătăile de după cuvinte.

Dar daca tot ce ne înconjoară e un act de violenţă, de ce oare s-ar gândi cineva să celebreze violenţa? De ce e nevoie să o aşezăm în spaţiul public, să o dezbatem şi să reflectăm asupra ei? Nu ne ajunge că o vedem pretutindeni, că o simţim, de ce mai trebuie să o revedem, să o resimţim şi să se stabilească o zi la nivel internaţional de combatere a violenţei? Aici e problema. Că nu o mai vedem. Ea e mută şi noi suntem suntem orbi în faţa ei. Nu mă interesează acum motivele raţionale şi nici efectele secundare ale circului vicios – cu cât vorbim mai multe despre violenţă, cu atît ducem la perpetuarea ei. Pe mine mă interesează acum doar ea, o minoră de etnie romă din Ferentari sau o româncă venerabilă şi înstărită din cartierul Floreasca. Pentru că ea, în clipa aceasta când noi strâmbăm din nas obosiţi de polologhia despre conştientizare şi efectele violenţei, bla bla bla, ea poartă ochelari negri de soare sau îşi ascunde obrajii cu palmele. Ea poartă pe piele însemnele umilinţei. Ca nişte bijuterii strălucitoare făcute numai din durere. Pentru că e neputincioasă şi cuminte. Pentru că e obligată să ierte. Pentru că i se spune să tacă. Pentru că e se spune că aşa trebuie, că nu se poate altfel. Pentru că i se spune că e proastă. I se spune că nu ştie nimic şi că trebuie să facă ce i se spune. I se ia vocea. I se dă peste bot. Pe 25 noiembrie este ziua internaţională de combatere a violenţei asupra femeilor. Centrul  de dezvoltare curriculară şi studii de gen FILIA (www.centrulfilia.ro) organizează în perioada 23-25 noiembrie 2012 o amplă Campanie de Vizibilizare a Violenţei împotriva femeilor. Fiţi cu ochii în patru si urmăriţi acţiunile de responsabilizare publică organizate de centrul FILIA. Şi gîndiţi-vă la ea la fel de atent cum vă gîndiţi şi la el, cel care ridică mâna sau aruncă cuvântul dureros. Pentru că trebuie să le dăm femeilor lovite vocea înapoi. Pentru că durerea lor nu e firească şi nu trebuie să se obişnuiască cu mediul trivializat al violenţei, fizice sau simbolice, în care au crescut. Pentru că violenţa împotriva tuturor celor “mai slabi” (şi aici discuţia nu mai este una de gen, ci una socială) de către cei ce se dovedesc a fi şi mai slabi, dar cu pumnul ridicat, nu trebuie bagatelizată. Dar evident nu trebuie nici combătută cu aceleaşi arme ale violenţei. Trebuie să îi contrapunem un alt limbaj care să o sperie – reflexivitatea, responsabilizarea spaţiului public.

Dar hai să ne înveselim căci sunt şi forme mai simpatice de violenţă. De exemplu să înveţi o limbă străină. E o formă clară de violenţă. Culturală, dar tot violenţă. Căci te obligă să regândeşti lumea prin alţi ochi decât cei ai limbii tale. Să redefineşti fiecare obiect din jurul tău şi să începi să-ţi pui întrebări de copil curios şi terorist – da’ de ce?. Să te reaşezi în lume, ceea ce nu e deloc confortabil şi lipsit de urmări. O limbă straină  te obligă nu doar să asimilezi străinătatea, dar şi să te muţi necontenit dintr-un loc în altul, dintr-o minte în alta. Ceea ce doare. Dar acest tip de violenţă e benign. Ba mai mult, aş spune că e chiar dătător de viaţă. Te ajută să cucereşti teritorii încă nebănuite din tine, din lumea largă.  Limbile străine sunt mănunchiul de chei cu care nu te poţi rătăci. De aceea, eu i-am admirat mereu pe traducători. Mi se par nişte oameni de un curaj nebun, dar şi cu o înţelegere superioară asupra lucrurilor. Fixaţi şi adaptabili în acelaşi timp, undeva dincolo de cuvintele în care noi suntem adesea pur şi simplu blocaţi. La fel cum îi admir enorm şi pe scriitori exilaţi în alte limbi, cei care îşi recompun lumea interioară în mai multe lumi paralele. Pentru că tot ceea ce e scris de ei în noua „casă” poartă semnul discret al dorului de întoarcere, al setei necontenite de limba natală. Chiar şi când se luptă cu limba-mamă (cum a făcut Cioran) exilul lor de conştiinţă oferă adesea o lecţie importantă despre rădăcini. O poveste despre coroana bogată a unui copac care adesea nu e decât o formă exterioară a bogăţiei ce nu se vede, a rădăcinilor din care îşi trage seva. Dar nu mă poartă gândul acum doar la celebri scriitori ai exilului românesc  care au influenţat atât de mult literatura română printr-o racordare adesea brutală la cea europeană. Gândul mă poartă la doi scriitori tineri care s-au „exilat” în limba română. Şi e într-adevăr o senzaţie tare interesantă să cunoşti oameni care îşi fac cuib în limba ta, căci te invită într-o stranie călătorie spre rădăcini. Pe Lidija Dimkovska şi Ales Mustar i-am cunoscut în 2009 la o lectură de poezie în Bucureşti. Mi-au fost prezentaţi de scriitoarea Nora Iuga. Sunt două voci literare importante nu doar în ţările de provenienţă (Slovenia, Macedonia) dar şi la nivel european, publicând intens în ultimii ani, traducând, călătorind la cele mai importante festivaluri de literatură  din lume şi fiind traduşi în limbi de circulaţie. Fac amândoi parte din generaţia de „transhumanţă culturală” a Europei de Est de după 1989, cu ochiul critic dar fertilizator aruncat asupra Vestului. I-am cunoscut însă mai îndeaproape când am ajuns aici la Ljubljana. M-au întâmpinat la gară şi mi-au spus „bine ai venit” şi aceste cuvinte au fost mai mult decît o îmbrăţişare. Aerul dintre noi s-a colorat brusc în culorile mele, în culorile de acasă şi Ljubljana a devenit a mea. Apoi le-am ascultat în detaliu povestea, şi m-au cucerit întrutotul. Ca să îl parafrazez pe Nichita Stănescu, un poet drag celor doi scriitori, să îi asculţi pe Lidija şi Ales vorbind despre România şi limba română e ca o duminică. Ei doi au început în România. Adică s-au îndrăgostit unul de altul în limba română. Studiau la Facultatea de limbi străine a Universităţii Bucureşti şi au rămas apoi timp de 7 ani în România, dedicându-şi studiile doctorale poeziei române. De atunci i-au tradus în limbile macedoneană şi slovenă pe cîţiva dintre cei mai importanţi scriitori din România. Poezia Lidjei cred că este o transpunere  foarte interesantă a conceptului nostru din proiectul „Romanian letters”. Ea e originară din Macedonia şi după cei 7 ani trăiţi în România s-a mutat în Slovenia, unde locuieşte şi în prezent alături de Ales. Scrie despre identitate şi despre plecare, despre întoarcere şi paradoxurile dorului de casă într-o lume fără identitate. Pentru Lidija acum „acasă” are un alt înţeles. Iar delicateţea cu care vorbeşte despre acel „acasă” din România, despre acel „acasă” din limba în care şi-a cunoscut soţul şi în care s-a dedicat studiului literaturii mă face să iubesc învăţarea limbilor străine, care sunt şi ele trenurile noastre de conştiinţă, deschizătoarele noastre de „străinătăţuri” şi cele mai plăcute invitaţii de a ne reîntoarce într-un „acasă” reinventat. Da, să înveţi o limbă străină e adesea o tortură, şi să traduci dintr-o limbă în alta e un act aproape criminal.  Dar sper că v-am convins deja că această violenţă e minunată. A, ş.i mi-am adus aminte că în perioada 21 – 25 noiembrie 2012 în Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti are loc Tîrgul internaţional de carte Gaudeamus – Carte de învăţătură, ajuns la ediţia a 19-a, cu Republica Moldova ca ţară invitată şi Italia ca partener de onoare. Nu trebuie ratat acest festin cultural, poate cel mai important eveniment cultural de asemenea amploare din România. Şi dacă aş fi acolo, sâmbătă 24 noiembrie, dimineaţa de la ora 10 aş merge la standul editurii Tracus Arte unde Lidija Dimkovska îşi lansează volumul antologic de poezie tradus în limba română – Diferenţe. Şi aş îmbraţişa-o, şi i-aş spune pe trei voci bine ai venit, Добредојдовте şi dobrodošli  şi i-aş da ca amintire din România un buchet de rădăcini.

Când simt că mă apropii de finalul scrisorii, după entuziasmul nebun al poveştii, simt cum se apropie patetismul, şi teama de gări, şi devin brusc incoerentă, violentă faţă de cel ce citeşte. Căci bietul de el e mereu în aşteptarea firului roşu care să lege cuvintele dincolo de poveste. Dar mie mi-e frică de firul roşu, căci el e depărtarea, şi încep să contorsionez şinele, şi deraiez trenul. Acesta e paradoxul scrisorilor. Te îmbrăţişează, te apropie de tine şi te trec prin ochiul care te citeşte atent, dar îţi subliniază cu un fel de roşu fosforescent cât eşti de departe, tot mai departe, neputincios de departe de tine, filtrat prin ochiul care citeşte, ochiul care te recompune aici şi acum, atunci şi acolo. Şi nu trebuie să ne prefacem că violenţa aceasta nu există. Dincontră, trebuie să ne gîndim mai mult la ea, ca să o îmblînzim. Să ne gândim mai des la literatura exilului, la războiul identitar, la românii plecaţi la muncă în străinătate, la femeile care nu se mai recunosc în oglinda ciobită de lovituri, la imposibilitatea traducerii şi la cuvintele faţă de care suntem datori, la seva care curge din coroană înapoi în rădăcină ca să poată să crească la loc.

publicata in ziarul 24 ore Muresene.

interviu in observatorul cultural #bosniapartaj

ca de final de an, o sinteza

„Partea periculoasă e că, prin cuantificare (numărul de morţi dintr-o tabără şi din cealaltă) şi prin extrapolare, aceste drame sînt cumva dezindividualizate, sînt simple statistici folosite cu caracter politic. Instrumentalizarea acesta a dramelor, mai ales cele ale femeilor, m-a terifiat. La fel şi felul în care trauma a ajuns să fie aproape o afacere, o meserie bănoasă din care unii s-au îmbogăţit şi ajung acum, după 25 de ani, să traiască precum nişte căpuşe ale durerii. Blocarea aceasta în trecut e tare păguboasă şi la nivel politic, şi la nivel uman. Te paralizează; şi ceea ce trebuie subliniat e că te face fals. Acest fenomen s-a întîmplat atît în cazul unei categorii de cetăţeni din Bosnia şi, de fapt, din întreaga regiune a fostei Iugoslavii, care sentimentalizează trecutul mai ceva ca un adolescent, dar şi în cazul comunităţii internaţionale în relaţia cu Bosnia. Toţi sîntem captivi ai acestor tendinţe atunci cînd vorbim şi cînd ne gîndim la Bosnia. Şi asta e frapant, mai ales că se întîmplă în acelaşi spaţiu unde coexistă şi alte categorii de raportare la durere, şi e nedrept să generalizăm. Sînt toate acele femei victime care nu vor să vorbească despre asta, care au un fel de discreţie şi muţenie autoimpuse. Fie că asta vine din religia lor, fie din firea lor, ambele sînt alegeri asumate. Adevăratele drame rămîn, de multe ori, anonime, dar altele sînt exacerbate şi transformate în filme de Hollywood. Războiul şi traumele lui devin astfel entertainment. Mi s-a părut nedrept. E intrigant, deşi poate că e inevitabil în societatea în care trăim. Aici intră în joc rolul literaturii: să recupereze liniştea ce se lasă peste anumite drame, să le răscolească, dar să le ajute să-şi găsească vocea. Nu am pretenţia că am făcut asta, sînt mulţi alţi scriitori foarte înzestraţi care au reuşit să o facă, dar m-a preocupat problematica aceasta şi am încercat să o aduc şi în spaţiul românesc, care e cam izolat de dramele vecinilor.”

restul aici